Open letter to President Barack Obama

Dear Mr. President:

My name is Sebastian Burduja and I am a Romanian who studied and worked in the United States for almost 12 years. Like millions of people coming to America in pursuit of happiness, I came to this great country with a dream of my own: to study and work as hard as I could and someday return home to give back through public service.

America has given me opportunities that I could never dream of growing up behind the Iron Curtain and in the complicated transition from communism. My American dream has come true so many times: I graduated from Stanford (BA) and Harvard (MBA-MPP); I worked in management consulting and at a prominent international financial institution in Washington; and, most importantly, I married the love of my life in Yorktown, VA, and three years later our daughter was born in the capital of the free world.

One of the first surprising things I learned about America’s democracy from my colleagues and friends is that there is a long and cherished tradition of people writing letters to their President. What a powerful testament to the bond between those who serve and those who should be served! As a citizen of the world, Mr. President, I would like to thank you for the opportunity to write to you today regarding an issue that is both timely and critical for American interests in Europe: the democratic future of the Republic of Moldova and its relationship with Romania.

Two days ago, HE James Pettit, the US Ambassador to the Republic of Moldova, made several public comments that have surprised many, sparking a debate about America’s positioning and interests in the region. Here are a few direct quotes from Ambassador Pettit’s interview with the Moldova 1 TV network: “Our policy […] is that Moldova needs to remain a sovereign and independent country”; “Joining Romania, for example, as a means to get into the EU or for whatever reason, is not a practical choice and it is not a choice that is going to make things better here in Moldova”; “Moldova is not Romania, Moldova has its own unique history and its own unique challenges.” In the same interview, Ambassador Pettit also argued that “Moldova should cherish the fact that it has always tried to maintain a balance between its large neighbor Russia and Europe” and welcomed the fact that “we are already seeing a slight improvement in the relationship with Russia.”

As you well know, such statements come at a tumultuous time for the entire region and for the Republic of Moldova. The Russian Federation’s annexation of Crimea has become a heartbreaking reality not only for Ukraine, but for all nations in this part of the world that have suffered from similar abuses from their “large neighbor” over the past century. On October 30, 2016, the Republic of Moldova will hold presidential elections, which are expected to be another close, tough battle between pro-Russian and pro-European forces. There are still over 1,000 Russian troops illegally stationed in Transnistria, a separatist republic within the Republic of Moldova. These troops have staged joint military exercises with the separatists twice in the past month, raising tensions to unprecedented levels since the 1990s. This raises serious questions about Moscow’s intentions with respect to the Republic of Moldova and certainly proves that the Russian Federation does not cherish Ambassador Pettit’s point regarding the “historical neutrality” of the Republic of Moldova.

At the same time, the Republic of Moldova and Romania have always had a special relationship, based on their common Romanian language and their unique common history for many centuries. I know there are excellent historians in Washington and around the world who can show this much more clearly than I can in this brief letter. Beyond all the Soviet and the Russian propaganda, beyond all the deportations and abuses against the Romanian-speaking population, historical facts are painfully simple and clear: the Soviet Union annexed the territory between the Prut and Dniester Rivers in June 1940, based on the Molotov-Ribbentrop Pact. The effects of that egregious agreement between Stalin’s Soviet Union and Hitler’s Nazi Germany continue to be felt today by millions of people. My family, the Burduja family, is an example of this: we have relatives both in the Moldovan region of Romania and in the Republic of Moldova (Bessarabia). They have been divided decades ago not by a concrete wall, but by barbed wire raised on both sides of the Prut River. Not by their choice, but by the choice of two tyrants briefly shaping the destiny of their nations and of those other nations that happened to live peacefully between them.

Perhaps the idea of reuniting Romania and the Republic of Moldova, much like Western and Eastern Germany came together in 1990 upon tearing down “that wall,” is indeed impractical today, as some would argue. But certainly the question of unification should be answered only by the people of the Republic of Moldova and Romania, as free and sovereign states with the fundamental right to self-determination. These are indeed the deep values of American democracy praised for centuries as the beacon of hope for the entire world, particularly in times of darkness and turmoil.

Renewed threats and aggression from the East raise new and difficult questions. Failing to ask and answer them would be equivalent to turning a blind eye in the face of serious challenges to our region’s peace and prosperity.

  • How would America respond in the case of a Russian aggression in the Republic of Moldova? Under such circumstances, how can Romania, a NATO and EU member, defend its more than 500.000 citizens residing in the Republic of Moldova?
  • If both Romania and the Republic of Moldova voted for reunification through a free and fair referendum, would the Government of the United States recognize and support these results and subsequent process?

History favors the brave and the prepared. The citizens of the United States, Romania, and the Republic of Moldova share the same values, ideals, and hopes in the battle against what President Kennedy called the “common enemies of man: tyranny, poverty, disease and war itself.” Therefore, Mr. President, the purpose of my open letter to you is not to push for any specific agenda regarding the Republic of Moldova and its relationship with Romania. This note merely seeks clarification on America’s positioning with respect to a vital region and key allies for the United States.

For Romania, the strategic partnership with the United States is and will remain the cornerstone of our foreign policy. We are honored to have fought for freedom and democracy alongside American troops in Afghanistan and Iraq. We are proud to host American troops on our soil, including the first land-based defensive missile launcher in Europe. We are thankful for all the opportunities that so many Romanians enjoy in the United States.

Mr. President, I am one of those Romanians. I recall the night of November 4, 2008. I still remember watching your victory speech at Tommy Doyle’s Pub and how your words resonated with me: “Tonight we proved once more that the true strength of our nation comes not from the might of our arms or the scale of our wealth, but from the enduring power of our ideals: democracy, liberty, opportunity and unyielding hope.”

This rings true even more around the world today. As you know better than anyone, the challenges we are facing, from Chișinău to Bucharest to Washington, require patience, dialogue, and everlasting commitment to the principles of democracy.

Thank you for taking the time to read my letter and consider these very important questions.

Most respectfully,

Sebastian Burduja


Romania votes again: high stakes, high hopes

Here we are again. Today Romanians across the country will vote for mayors and local/county council members. Or will they? And if they do, will they be disappointed once again?

Take it from someone who’s been on the campaign trail for the past month and involved in over 300 visits at the local level for the past 3+ years. It’s not easy to get people to get out and vote. Democracy is in peril in Romania, as it is in all countries around the world where systemic, rampant corruption has badly eroded the legitimacy of the political system. How bad? To a point where people simply say what Mr. Stelică told me in Schela Cladovei, one of the poorest neighborhoods in Romania, just the other day: “It’s over. We’re done. Nothing can change in this country for the better. We don’t trust anyone seeking our vote. We’ve given up.”

These could be the words of so many citizens around Romania, in cities and villages alike. People are fed up with everything related to politics. And they won’t even buy the old saying: “if you don’t do politics, politics will do you.” That’s precisely what’s happening in Romania today, a country where the most recent scandal is simply this: a journalist discovered that disinfectants used in hospitals all around Romania have been diluted as part of a complex — and still to be uncovered — bribing scheme. Yes, you sure read it right the first time. And yes, I know this is 2016 and we’re talking about a country that is an EU member. This is just the tip of the iceberg. And there’s so many wrong things about this story.

The stakes in these local elections seem minor, but in fact I would argue that the future of the country — and probably the future of the region — depends on their outcome. For one, the people we elect today will define how our communities will look like for the next four years: will Romania continue to struggle with corruption and incompetence, or will it choose a new paradigm of accelerated development and leapfrogging to close the development gap vs. the EU? The choice is ours.

There is a saying around here: we deserve the “leaders” we elect. And unlike in some previous elections, this time we actually may have a choice that’s not the proverbial “lesser of two evils.” There are promising signs that young people, untainted by the corruption and incompetence of the past 26 years, are boldly choosing to step into the political arena and run for public office. Especially if they win, and some of the will surely win, I hope they remember what Professor Steve Jarding used to tell us at HKS: “public service is not about those who serve, it is about those who would be served.”

Of course, there’s shades of gray even within this cohort of new, anti-establishment parties. We need to be careful. In a country where people are sick of political corruption and politics generally, the risk of populist extremism is particularly high. We sadly tend to take our democracy for granted way too often. We sadly tend to forget that 1,166 people died in December 1989 for us to have the right to think, act, and vote freely today. Simply because someone hasn’t been involved in politics before does not make her/him qualified to represent the people’s interests. The wave of extremism is building up all across Europe, and Romania cannot be the exception to the rule when our democracy’s legitimacy is eroded every day by the current so-called elites. This November and surely in 2020 we will see battles between pro-democratic and extremist movements, and we’ll have to make sure the former keep winning.

The future of Romanian democracy depends on keeping our hopes alive. Not as a expression of blind optimism, but indeed anchored into the belief that our current system can and will nurture a just society for all. So watch out for the exit polls tonight and for the final results in the coming days: we need at least a few new, honest and competent people winning key races across the country. That would probably be enough to keep our hopes alive for the months and years to come.



PACT: Împreună pentru România cetățenilor

Dragi prieteni,

Ce zi minunată și ce vis frumos împlinit! Ne bucurăm din toată inima că suntem împreună la acest început de drum. Așa arată cu adevărat o „duminică între prieteni”. Prieteni vechi și noi, prieteni veniți din toată țara și din diaspora, prieteni de suflet și prieteni pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar pe care îi cunoaștem pentru că sunt astăzi aici. Iar asta spune multe.

Ce ne aduce astăzi împreună? De ce acest PACT pentru România?

Avem cu toții motivele noastre, poveștile noastre, viețile noastre. Să vă spun de ce sunt eu astăzi aici. Acum trei săptămâni, am revenit acasă. Definitiv. După 12 ani în Statele Unite, familia 12636894_10205987562068706_393431677_oși prietenii ne-au spus: stați acolo că stați bine, sunteți așezați la casa voastră, aveți o viață liniștită. Alții ne-au spus: România nu e America, sunteți naivi și veți regreta amarnic, aici se intră la rupere. Dar noi știm foarte bine cum e România pentru că am venit acasă în fiecare an, iar din 2012, datorită serviciului, am mers la firul ierbii în peste 300 de localități din toată țara: de la Botoșani la Tecuci, de la Sângeroz Băi la Slatina, de la Măcin la București. Frumoasă țară avem!

Să vă spun de ce suntem totuși astăzi aici. Eu sunt aici pentru că bunicul meu, Tata Nic, a fost un om extraordinar, iar pe patul de moarte mi-a spus: ține minte un lucru, „în viață să nu faci ce poți, să faci ce trebuie”. Și mai sunt aici alături de soția mea Holly pentru că vrem ca fetița noastră de șase luni să crească și să-și urmeze visurile aici, în România, împreună cu toți colegii ei de generație.

Și nu suntem deloc singurii care gândim astfel.

Dragoș este aici pentru Ghia, bunica care l-a crescut. După o viață de muncă și de sacrificii are o pensie de 400 de lei, iar medicamentele fără de care nu poate supraviețui o costă în fiecare lună 500 de lei.

Florian este aici pentru că în satul Fâstâci din comuna Cosmești, județul Vaslui, în România secolului 21, sunt 72 de copii care îngheață pe băncile școlii lor. Și nu de săptămâna trecută, ci din 2006. Pentru o reabilitare care trebuia finalizată în doi ani cu 300.000 de euro s-a cheltuit de două ori mai mult până acum, iar lucrările continuă de 10 ani.

Dani este aici pentru Nea Marian, pe care l-a găsit la intersecția Buzești cu Griviței, în noaptea de Ajun, în scaunul lui cu rotile. Nea Marian a fost un constructor de geniu până când a rămas paralizat după un accident cerebral. Acum umblase după medicamente în tot Bucureștiul, între spitale și cozi la instituțiile de stat, ca să primească ce i se cuvenea. Nea Marian n-a avut ce să pună sub brad copilului lui în toți acești ani.

Andreea este aici pentru Eduard, unul dintre cei 150.000 de copii fără acte în țara noastră. Părinții lui Eduard sunt plecați să câștige un ban în Suedia, iar el a mers la școală clandestin și numai prin bunăvoința unui mediator școlar. Așa a terminat clasa zero și a fost cel mai bun din clasă. Dar în clasa întâi n-a mai fost primit după ce s-a mutat la Onești. Pentru că n-are acte, viitorul îi este compromis puțin câte puțin în fiecare zi.

Iar Octav, din comuna Tămășeni, este aici pentru că România lui are rimă. Fratele și prietenii lui au plecat de multă vreme în străinătate. Dar Octav se încăpățânează să rămână. Pentru că vrea să le poată spune în continuare copiilor săi: „Radu, Tudor și Anastasia, cei mai frumoși copii din România”. Din România, nu din altă țară, pentru că altfel pentru Octav nu rimează.

Sunt tot atâtea povești de viață câți oameni sunt cred în acest PACT pentru România. Nu doar aici în această sală, ci peste tot în țară și peste tot în lume. Tuturor le pasă de România și sunt, fără excepție, tineri de toate vârstele. Pentru că tinerețea este o stare de spirit, iar tinerețea fără bătrânețe cere trei ingrediente: sinceritate, curaj și speranță.

În primul rând, să fim sinceri cu noi înșine și unii cu alții. România poate mai mult și merită mai mult. Ne ajung 26 de ani de deziluzii și șanse ratate. Apoi intervine curajul de a acționa. Arena publică este imorală, murdară și periculoasă, dar cât de etic este astăzi refuzul implicării? Mai acceptăm o nouă generație pierdută? E vorba de generația copiilor noștri, dragi prieteni. Viitorul le aparține, România le aparține. Dar pentru ca ei să aibă o șansă mâine trebuie ca noi, astăzi, aici și acum, să spunem „AJUNGE” și să acționăm. Și nu în ultimul rând, tinerețea are nevoie de speranță. Ca să putem lupta pentru România pe care ne-o dorim cu toții, trebuie mai întâi să alegem speranța. Pentru că speranța este o alegere, în cele mai grele circumstanțe.

Să nu uităm nicio clipă că noi suntem astăzi aici, liberi să gândim și liberi să acționăm, pentru că în decembrie 1989 milioane de români au ales speranța. În fața gloanțelor și-a amenințărilor, sub unul dintre cele mai dure regimuri dictatoriale din lume, cetățenii României au strigat „AJUNGE” și ales să lupte. Bunici, părinți, copii. Toți oameni tineri. Împreună au reușit. Împreună.

În „împreună” stă totul. Fără „împreună” nu suntem o țară. Împreună astăzi și în fiecare zi de acum înainte. Simplu și frumos de spus, dar cât de greu de făcut!

Pentru că în România de azi am uitat să fim împreună. Am uitat cum este să luptăm împreună pentru ceva mai mare decât fiecare dintre noi. Pentru că în România de astăzi am devenit blazați și cinici. Pasivi și tăcuți. Îndârjiți și neîncrezători. Resemnați cu „merge și-așa” și cu răul cel mai mic.

Cele mai mari dileme le avem din patru în patru ani în cabina de vot: și eu cu cine votez…? Nu mai vrem să fim cetățeni turmentați, vrem să fim cetățeni implicați.12656069_10205987563908752_1765588538_o

PACTul nostru începe cu fiecare cetățean al României. Despre asta este vorba, dragi prieteni. Aceasta-i schimbarea de paradigmă de care avem nevoie: politica nu este despre politicieni, este despre cetățeni. Cel mai simplu ar fi să continuăm să ne plângem în fiecare zi, la colț de stradă și la televizor, de cei care de 26 de ani pretind că ne reprezintă și se îmbogățesc din munca noastră, a cetățenilor cinstiți și de bună credință ai acestei țări.

A sosit timpul să ne întrebăm nu de ce așa-zișii lideri politici își bat joc de noi toți, ci de ce le mai permitem noi să facă asta. Suntem pregătiți să îi oprim? Suntem gata să ne luptăm împreună pentru drepturile copiilor noștri? Suntem gata să facem sacrificii pentru a lăsa în urmă o țară mai bună într-o lume mai bună?

Nu e cazul să ne păcălim singuri. Am ales să ducem o luptă cumplit de grea. Vedem în fiecare zi cum joacă sistemul: cu atacuri la persoană și la familie, cu manipulări, cu neadevăruri. În România de azi se intră la rupere și trebuie să știm, fiecare dintre noi, că vor fi sacrificii, vor fi zile grele și nopți nedormite, vor fi clipe petrecute departe de cei dragi.

Toate acestea pentru că simțim o responsabilitate de a da ceva înapoi acestei țări unde ne-am născut și unde ne-am format. Și pentru că doar România este ACASĂ. Cineva mi-a spus recent că este foarte posibil să facem și noi ca într-un proverb japonez: să punem astăzi o sămânță pentru un copac la umbră căruia nu ne vom odihni probabil niciodată. Pentru noi ar fi suficient. Pentru că știm că lupta aceasta va dura un an, un deceniu, o generație, sau poate chiar mai multe generații. Dar haideți să începem. Aici și acum. Împreună.

Pentru că ceea ce ne motivează în fiecare zi – și ceea ce politicienii de meserie și cei care îi slujesc credincios nu vor înțelege niciodată – este un singur lucru: această luptă nu este despre noi, este despre România și cetățenii ei. Este despre a găsi împreună soluțiile la problemele lor de zi cu zi, pentru ca apoi să le punem în practică împreună. Pe noi nu ne veți auzi urlând, atacând, bătând cu pumnul în masă. Suntem aici să discutăm despre cetățeni, nu despre policieni, și vom respecta întotdeauna acest principiu sfânt. Vom lăsa timpul să-și spună cuvântul.12631019_10205987559148633_247397362_o

Dincolo de asta, nu cerem un cec în alb de la nimeni. Suntem pregătiți să muncim zi și noapte pentru a îndeplini misiunea acestui PACT — să redăm pentru România cetățenilor ei pentru a construi împreună o țară în 3D: România democratică, România dezvoltată, România demnă. O țară europeană și euro-atlantică. O țară cu fruntea sus.

Împreună totul este posibil, oricât de greu ar părea. Acesta este PACTUL nostru România și vă invităm să-l construim în zilele și anii care vor urma. Cum? Doar ÎMPREUNĂ.

România de azi. România de mâine

Pentru România și pentru noi toți, miza următorilor ani este enormă. Situația internă și internațională se complică. Ne confruntăm cu riscuri și tensiuni fără precedent în istoria recentă. Capacitatea României de a reacționa corespunzător este tot mai redusă. Actualele forțe politice și-au demonstrat nepriceperea în a răspunde adecvat provocărilor din prezent și mai ales din viitor, într-un mediu global mai competitiv ca oricând. Astfel, situația României continuă să se deterioreze, iar noi ne îndepărtăm tot mai mult de modelul unei țări care are grijă de cetățenii ei.

Deși avem nevoie mai mult ca oricând de lideri autentici – competenți, integri și dornici să se implice pentru comunitate – politicienii sunt prea preocupați de urmărirea propriilor interese pentru a le mai păsa de țară și de noi, cetățenii de rând. Trăiesc în lumea lor, desprinși de tot ceea ce înseamnă problemele românilor de zi cu zi. Nu pierd nicio ocazie să ne ignore și să ne arate că sunt deasupra tuturor, inclusiv deasupra legii. Ei sunt politicienii de meserie, cei care nu au demonstrat mai nimic în cariera lor profesională, dar se agață de funcții și de putere. Și an după an, alegeri după alegeri, aceleași personaje ne cer votul și încrederea, fără să le merite și fără să le aprecieze. În ciuda promisiunilor lor electorale, aceștia continuă să facă ce știu ei mai bine — să se îmbogățească pe ei și pe-ai lor din munca noastră. Disprețul față de cetățean, dorința de îmbogățire prin orice mijloace și lipsa de bun simț – aceasta este moștenirea politicienilor ultimelor decenii.

După mai bine de un sfert de secol de nesfârșite deziluzii, cetățenii cinstiți ai acestei țări au devenit pasivi și blazați, blocați în merge și-așa” sau „ar putea fi și mai rău”. Iar politicienii de azi se bucură că nu le face nimeni concurență. Din tribună, suntem adesea martorii neputincioși și prea tăcuți ai unui spectacol tragic, oftând „săracă țară bogată”. Pentru că acolo, în arenă, vedem cum totul este de vânzare, inclusiv munții, pădurile și apele noastre. Acolo, în arenă, există lege pentru cei corecți și tocmeală pentru cei șmecheri. Acolo, în arenă, datoria externă a României continuă să crească, fără efecte în creșterea calității vieții cetățenilor, iar facturile scadente le vom plăti în mare parte noi, generația tânără. Astfel, viitorul nostru este amanetat fără drept de apel de către cei care au o singură mare dorință: să ia cât mai mult pentru ei și ai lor, lăsând cât mai puțin în urmă pentru România.

Diferența dintre un politician și un lider este simplă: politicianul se gândește la următoarele alegeri, liderul se gândește la următoarele generații. România merită mai mult. Iar politicienilor din ultimii 26 de ani le rezervăm o surpriză: puterea lor e în mâinile noastre, iar noi ne-am săturat de ei. E timpul acțiunii. E timpul să redăm României șansa viitorului pe care îl merită. E timpul să ne recâștigăm speranța în ziua de mâine.

România are nevoie de o schimbare autentică, prima din epoca democrației românești. Iar o astfel de schimbare profundă de sistem poate fi începută și dusă mai departe numai din afara sistemului. În acest scop, este nevoie de o platformă politică nouă, curată, transparentă și de impact.

Intrăm în arenă pentru a contribui la adevărata schimbare a României. Facem acest lucru pentru că ne pasă. Pentru că vrem să lăsăm în urma noastră o Românie mai bună. Pentru că vrem să ne creștem copiii și nepoții aici, într-o țară normală, într-o societate civilizată în care să ne fie drag să rămânem. Și pentru că numai România e „acasă”. Intrăm în arenă și îi chemăm alături de noi pe toți cei care împărtășesc speranța unui viitor mai bun pentru România.

România are nevoie astăzi de un PACT. Un PACT între cetățeni și cei care îi reprezintă. Un PACT pentru România în 3D: România dezvoltată, democratică și demnă. Un PACT pentru Profesionalism, Acțiune, Comunitate și Transparență – cele patru principii care definesc Platforma Acțiunea Civică a Tinerilor (PACT).

Proiect de țară: România în 3D

Astăzi și mâine are loc la București Forumul CAESAR, sub sintagma “România în 3D: România democratică, dezvoltată și demnă”. Tot astăzi a fost lansat volumul CAESAR RO3D (Editura Grafoart), o colecție idei și soluții inovatoare de dezvoltare semnate de 38 de experți emergenți și consacrați, cu un cuvânt introductiv remarcabil din partea domnului Ambasador Bogdan Aurescu (“Pledoarie pentru performanță: ești ceea ce faci”).

De ce acum
România este la răscruce. În plan intern, criza reprezentării este profundă, iar erodarea încrederii între cetățeni și “aleși” poate accentua curente extremiste pe fondul deziluziilor din ultimii 26 de ani. În plan extern, provocările și riscurile sunt fără precedent (amenințări teroriste, cyber crime, schimbări climatice, sărăcie extremă, marginalizare etc.), iar comunitatea globală este incapabilă să se coaguleze în jurul unor soluții pragmatice și de impact. România, din păcate, încă lipsește de la masa marilor decizii.

Pe acest fundal, calitatea dezbaterii publice din România n-a fost nicicând mai slabă. Se discută discuții, se povestesc povești, se vorbesc vorbe. Formele fără fond ne bântuie, la fel și orgoliile. Există o dezbinare și o îndârjire generale, fiecare revendicându-și paternitatea proiectelor proprii fără a avea deschiderea de a sprijni un set de soluții comune. Timpul însă nu mai are răbdare. Suntem în plin avânt al celei de-a patra revoluții industriale (industry 4.0), iar distanța României față de țările dezvoltate crește și — inclusiv prin prisma ritmului evoluțiilor tehnologice — riscă să nu mai poată fi vreodată recuperată. Altfel spus, nu avem opțiunea pașilor mici, avem doar opțiunea unui salt de dezvoltare.

Proiect de țară
În tot acest context complicat, deplângem de 8 ani de zile lipsa unui proiect de țară. Se încearcă tot felul de variante. Răspunsul pe care îl căutăm e de fapt simplu, dar nu simplist. Proiectul de țară este țara: România în 3D și atingerea nivelului mediei UE pentru toți indicatorii fundamentali de dezvoltare.

Mai întâi, ce înseamnă România în 3D? România democratică înseamnă instituții funcționale, stat de drept puternic, administrație performantă, e-guvernare și, cel mai important, implicarea activă a cetățenilor în procese decizionale publice. România dezvoltată implică o economie competitivă la nivel european și global, sustenabilă și generatoare de oportunități care să asigure un grad înalt de calitate a vieții. În fine, a treia dimensiune este și cea mai complexă: România demnă înseamnă în plan intern șanse egale pentru toți cetățenii, iar în plan extern înseamnă România cu fruntea sus, partener egal și vector de influență în UE și NATO (am mai putea adăuga și un al patrulea D – România durabilă – dar în ultimă instanță nu putem discute despre o dezvoltare reală fără elementul de durabilitate).

La Forumul CAESAR se reunesc 12 grupuri de expertiză: Administrație publică; Antreprenoriat și tehnologia informației; Cultură; Dezvoltare urbană și regională; Economie și finanțe — inclusiv agricultură, industrie, comerț, turism; Educație, tineret și sport; Energie și mediu; Justiție și afaceri interne; Lucrări publice și transporturi; Muncă, protecție socială și incluziune; Relații internaționale și securitate națională; Sănătate.

Fiecare dintre aceste domenii se poate încadra cu ușurință în modelul tridimensional prezentat mai sus, iar rezultatul lucrărilor se va concretiza în Programul România în 3D, care va fi pus în dezbatere publică la începutul anului viitor. Scopul este de a identifica 3-5 priorități majore pentru fiecare domeniu, cu soluții concrete de politici publice, schimbări legislative și instituționale necesare etc. Așadar, ne dorim un program de politici publice la cheie. Va fi de urmărit reacția decidenților din mediul public și nu numai.

În paralel, unul dintre obiectivele majore ale Forumului CAESAR din aceste zile este definirea unui set de indicatori de progres SMART (specifici, masurabili, abordabili, realiști și încadrabili în timp). Un astfel de tablou de bord național poate și trebuie adoptat prin consens, fără patimi ideologice si ulterior monitorizat atent nu doar de către societatea civilă dar, printr-o comunicare eficientă, de către toți cetățenii. Astfel performanța celor care vor să ne reprezinte va putea fi evaluată obiectiv, pe baza unor ținte clare.

Fără a credita ideea că nimic bun nu s-a întâmplat în România în ultimii 26 de ani, nici nu ar fi corect să ne păcălim că suntem un nou “tigru” al Europei sau al lumii. O analiză axată doar pe datele privitoare la Produsul Intern Brut este mioapă și naivă. Ajung câteva exemple privitoare la decalajul actual dintre performanța României și media zonei Euro (conform ultimelor date disponibile): PIB pe cap de locuitor – România este la un sfert din media din zona Euro; exporturi de înaltă tehnologie (ca % din exporturile de bunuri) – suntem la o treime; cheltuieli de la buget cu cercetarea și dezvoltarea (ca pondere din PIB) – suntem la mai putin de un sfert (0,5% față de 2,1%); rata mortalității infantile – la noi este de trei ori mai mare; rata mortalității materne – la noi este de cinci ori mai mare; proporția locurilor din Parlament ocupate de femei – la noi este la jumătate (13,5% față de 27%); etc. Evident, lista poate continua, iar indicatorii trebuie aleși cu grijă.

Iată deci provocarea: poate România atinge media UE pentru indicatorii fundamentali de dezvoltare într-o generație? Adică, tot în 3D…în 3Decenii.

Nimic nu se poate fără unitate.

Vestea bună este că România nu doar merită mai mult, dar chiar poate mai mult. Există destui lideri autentici – competenți, integri și dornici să lupte pentru comunitate – în mediul privat, în societatea civilă și da, inclusiv în mediul public. Totul este să așezăm oamenii potriviți la locul potrivit.

Și mai există o condiție sine qua non: unitatea. Iar unitatea se bazează pe recăpătarea încrederii în noi înșine și în ceilalți. Cum? Poate ar trebui să privim din când în când înapoi ca să găsim puterea de a merge înainte. Măcar astăzi s-ar cuvine să ne aducem aminte:

“La capătul străzii ne aşteptau un TAB şi trei rânduri de soldaţi. Era clar că nu vom putea trece de ei. Ne-a spus comandantul lor să mergem acasă şi oamenii au spus: «Suntem fraţii voştri, de ce faceţi asta?». Ne-am prins de braţe şi am început să cântăm «Deşteaptă-te, române» şi ne-am îndreptat spre ei. Şi atunci au început să tragă”. Acum 26 de ani, pe 17 decembrie 1989, Corina Untilă avea 18 ani și a ales să meargă înainte pe Podul Decebal, împreună cu eroii Timișoarei acelei zile. A fost rănită grav, în prima zi însângerată a Revoluției Române (268 de răniți și 65 de morți).

S-a strigat atunci: “Si voi sunteți români!” — “Libertate!” — “Azi în Timișoara mâine în toată țara!” – “Victorie!” Unitatea lor de atunci ne-a asigurat până astăzi libertatea noastră de a gândi și de a acționa liber. Avem datoria de a nu uita vreodată, iar cea mai înaltă cinstire pentru jertfele de acum 26 de ani o putem da prin fapte. Putem fi uniți? Putem să ne așezăm cu toții la aceeași masă? Putem să ne concentrăm pe temele care nu unesc și nu pe cele care ne dezbină? Noi credem că România poate și România merită.

Avem convingerea că Forumul CAESAR este doar un pas – alături de mulți alții – în direcția bună. Vă invităm să construim împreună România în 3D în zilele și anii decisivi ce vor urma.

Clar și răspicat

Voi ține minte toată viața ziua de 22 decembrie 1989. Și-o aduc aminte, sunt sigur, milioane de români, cu acel inconfundabil: li-ber-ta-te, li-ber-ta-te, li-ber-ta-te. Pe 22 decembrie 1989 i-am văzut pentru prima oară pe părinții mei plângând de bucurie. La nici cinci ani nu puteam înțelege întreaga semnificație a acelor momente, dar simțeam ceea ce simțeam cu toții: bucurie și speranță.

După 26 de ani de deziluzii, România începe să se trezească și să regăsească speranța. 2012 (SMURD), 2013 (Roșia Montană), 2014 (drept la vot), 2015 (#colectiv). Mesajul este simplu: ajunge! Stop și de la capăt, de data asta cu lideri autentici: competenți, integri și cu dorința de a se pune în slujba comunității. Dezbaterea publică din aceste zile fierbinți se orientează firesc spre întrebarea: cine poate duce România înainte spre democrație și dezvoltare? Se fac liste, se discută nume noi, se pune țara la cale.

În acest context numele meu a apărut pe diverse liste cu propuneri pentru funcții publice. Le mulțumesc celor care s-au gândit la mine. Au apărut totodată o serie de afirmații mincinoase și chiar ridicole la adresa mea și a familiei mele. Desigur, când cineva te atacă cu tot felul de neadevăruri în România de azi înseamnă că ai început să incomodezi sistemul și că ești, fără echivoc, pe drumul cel bun. Este limpede că cei care se tem că le-a sunat ceasul schimbării și că oameni noi ar putea să se implice apelează la instrumentele lor îndelung exersate: manipulare, minciuni lansate „pe surse”, vorbe goale și bine meșteșugite, fără nicio dovadă în spate. Sistemul ripostează când se simte amenințat, iar asta nu mai surprinde pe nimeni.

În cele ce urmează mă adresez oamenilor de bună credință care poate nu mă cunosc încă suficient de îndeaproape, dar care vor să gândească și să judece liber, după fapte.

Scriu aceste rânduri din respect pentru doi oameni pe care îi iubesc și care, într-o viață de muncă cinstită și prin sacrificii personale și profesionale, au fost soți și părinți model pentru mine și sora mea. Scriu aceste rânduri și pentru sutele de voluntari ai CAESAR și LSRS, care se trezesc atacați și jigniți tot „pe surse”, fără altă vină decât că au îndrăznit pe parcursul ultimilor șapte ani să muncească alături de mine în proiecte de voluntariat. Scriu aceste rânduri pentru oamenii onești care s-au săturat de manevre și minciuni împachetate în teorii conspiraționiste de către diverși indivizi penali (la figurat și uneori la propriu). Nu în ultimul rând, scriu aceste rânduri pentru a trage un semnal de alarmă: în România de astăzi orice om curat și cu bune intenții poate fi mânjit la comandă de către oamenii sistemului și cu resursele sistemului, fără să se poată apăra. Una dintre tactici a fost foarte corect explicată de Dan Tăpălagă într-un articol despre cum se manipulează ca la carte.

Sunt conștient că după 26 de ani de dezamăgiri și promisiuni înșelate am ajuns o societate bolnavă de scepticism cronic. Despre această maladie și remediile ei am scris pe larg aici. Riscul major este să ne blocăm într-un cerc vicios. Când nevoia de lideri noi este atât de evidentă în aceste zile de cumpănă pentru România, sistemul reacționează cu disperare pentru a crea o „realitate” în care nimeni nu e, chipurile, nici curat, nici bine intenționat. Așa cum scriam încă din aprilie 2013: „Totul devine relativ, deci totul este permis și-n orice caz totul este explicabil prin oportunism, corupție și ambiții personale. Nu există bună credință, nici măcar prezumția de bună credință, nici voluntariat, nici altruism.” Rămân totuși încrezător că adevărul e răbdător și mereu învingător până la urmă, iar faptele fiecăruia dintre noi vorbesc de la sine.

Așadar, cine sunt eu? Aici regăsiți biografia mea profesională, iar aici este cea informală. În câteva cuvinte, sunt un cetățean implicat al României. Îmi pasă de ceea ce se întâmplă în țara mea și sunt obsedat de mulți ani de o întrebare simplă: cum s-au pierdut speranțele din decembrie 1989 și cum putem să le recâștigăm? Îmi pasă de comunitatea în care m-am născut și în care m-am format ca om și ca profesionist. Mă lupt în fiecare zi pentru a contribui, după priceperea și puterile mele, la viitorul mai bun pe care îl merită milioanele de români din țară și din diaspora. Îmi doresc o țară în care copiii noștri și generațiile ce vin în urma lor să-și poată împlini toate visurile – acasă. Dacă cei care mă atacă se tem de acest viitor mai bun și mai drept, au toate motivele să se teamă, pentru că nu mă voi opri aici.

Rezultatele mele academice și parcursul meu profesional sunt bine cunoscute. Se știe totodată și cum m-am implicat în societatea civilă românească, mai ales prin Fundația CAESAR și, anterior, prin Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS). Am muncit pe brânci pentru a ajunge unde sunt astăzi. Am reușit în competiții pe merit, unde nu contează nici cum te cheamă, nici de unde vii, nici câți bani ai. Cu toate acestea, unele voci pretind că „există o explicație” și anume: sunt copilul părinților mei, Mariana și Marinel Burduja. Carevasăzică am, tovarăși, „origini nesănătoase”, în expresia consacrată de niște vremuri pe care le doream și le credeam apuse.

Prin urmare, cine sunt „celebrii” mei părinți și de unde provin? Familia Burduja are o istorie îndelungată în părțile Moldovei, fiind astăzi împărțită în două: dincolo și dincoace de Prut. Bunicul, Gheorghe Burduja, provenea dintr-o familie veche de țărani din satul Borniș (comuna Dragomirești, jud. Neamț). Bunicul era un om vesel, mereu gata să povestească nepoților despre viața lui, despre experiența războiului și despre traiul la țară. Așa am aflat că tatăl lui (străbunicul meu) a murit „de inimă rea” când i-au luat comuniștii pământul. Fusese încadrat la categoria „chiabur”. Fiind cel mai mare dintre copii, bunicul i-a crescut singur pe ceilalți 9 frați. A ajuns după multă muncă profesor de matematică, iar ulterior a devenit economist la fabrica de bere Zimca din Piatra Neamț, un brand cunoscut printre pietreni încă din 1890. Bunica mea, Maria Burduja, este din Comuna Dochia (jud. Neamț). Provine dintr-o familie de preoți, o tradiție păstrată din generație în generație. Bunica, la aproape 90 de ani, îmi povestește că, la un moment dat, erau 12 preoți în familia lor, iar zilele de sărbătoare aveau un farmec aparte. Doi dintre aceștia merită amintiți: Pr. Ioan Mancaș, paroh al bisericii din Dochia pentru peste 50 de ani (1920-1971), și Pr. Gheorghe Băncilă, condamnat de autoritățile comuniste la ani de temniță grea pentru că era vorbitor de limba germană și avea în bibliotecă volume din Goethe și Heine.

Dacă bunicii s-au mutat de la țară la oraș, părinții au făcut pasul din provincie spre capitală. Tata a ajuns la București în 1972, fiind admis la facultatea de relații economice internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice. A lucrat în comerț exterior ca economist, de la terminarea studiilor în 1976 până în 1985. Comerțul exterior de dinainte de 1989 a fost asociat în ultimii ani doar cu anumite persoane cu notorietate, alimentând pe fondul dezinformării impresia că toți cei care au lucrat în acest sector erau ofițeri de informații. Nimic mai fals. Tata – ca de altfel și alți colegi de-ai lui – și-a păstrat un rol strict tehnic în promovarea și vânzarea produselor românești pe piețele externe, fiind un economist competent și un bun vorbitor de limbă engleză și franceză. De altfel, este evident faptul că nu ar fi fost niciodată acceptat de „structuri” tocmai din cauza originilor nesănătoase – nepot de deținut politic, nepot de preot, ginere de protopop de Neamț și fără niciun membru și nicio relație de partid în familie, nici de partea sa, nici de partea mamei.

Odată cu mutarea la Piatra Neamț în 1986, tata a fost numit inspector la banca de investiții din localitate. În contextul din timpul Revoluției și de după, a fost propus ca independent și ales drept primul primar al Municipiului Piatra Neamț de după 1989. Propunerea i-a aparținut reputatului profesor și scriitor nemțean Mihai Emilian Mancaș, care îl aprecia pe tata încă de pe băncile liceului drept unul dintre cei mai buni elevi ai săi. Împins de entuziasmul acelor zile și dornic să facă ceva pentru comunitate, a acceptat provocarea. La scurt timp, în mai 1990, a candidat și a fost ales ca independent pe listele FSN, în primul Parlament de după Revoluție. Tatăl meu nu s-a înscris niciodată în FSN, deși a fost afiliat acelui grup parlamentar, așa cum a fost cazul și altor candidați independenți (Alexandru Piru, Romulus Vulpescu, Nicolae Cajal etc.). În toamna anului 1991, a fost printre primii care au demisionat din Parlament, dezamăgit de ceea ce se întâmpla la nivel politic în acele vremuri. De atunci și până în prezent nu a mai dorit să aibă de-a face cu politica.

Și-a continuat cariera bancară și a lucrat numai în sectorul privat pe parcursul ultimilor 25 de ani. Mai întâi a fondat prima sucursală a Băncii Române de Comerț Exterior (BRCE) la Piatra Neamț, apoi a fost numit vicepreședinte al băncii în 1994. Pentru cine își mai amintește, BRCE era la vremea respectivă perla sistemului bancar românesc. Tatăl meu nu a fost niciodată implicat în nicio controversă legată de ceea ce avea să devină ulterior Bancorex, părăsind instituția încă din aprilie 1996. A lucrat apoi o lungă perioadă de timp pentru instituții bancare cunoscute la noi în țară: Credit Anstalt (vicepreședinte, 1996-1998), ABN Amro (vicepreședinte, 1998-2001) și Raiffeisen Bank (prim-vicepreședinte până în 2012). În perioada 2013-2014 a contribuit la lansarea Băncii Române de Credite și Investiții (BRCI). În aceste poziții, prin natura jobului, a interacționat cu mulți oameni din mediul privat, public și neguvernamental. A știut să păstreze linia dreaptă și să-și construiască reputația unui om de bancă profesionist în România. De la oamenii care îl cunosc îndeaproape din mediul profesional au venit întotdeauna aprecieri sincere, iar ca părinte a fost și este un exemplu pentru mine.

Același lucru este pe deplin valabil și în ceea ce o privește pe mama. Mariana Burduja este medic primar, cu specializările medicină de familie și homeopatie. A absolvit facultatea de medicină din București, obținând nota maximă la lucrarea de diplomă. În cei peste 35 de ani de carieră, a îngrijit pacienți mai întâi la Spitalul de Urgență Floreasca, apoi în Piatra Neamț și, din 1996, în sectorul 1 din București. Pacienții ei – în număr de peste 2.000 în prezent – o admiră și o respectă. Desigur, eu sunt subiectiv, așa că îi las pe ei să evalueze. Ceea ce știu cu certitudine este că mama salvează vieți în fiecare zi și iubește ceea ce face, dedicându-se pe deplin unei profesii minunate.

Dinspre partea mamei, bunicul meu a fost Pr. Ioan Pricop. S-a născut într-o familie fără posibilități, lângă Suceava (comuna Burdujeni). Cu multe sacrificii, a urmat cursurile Facultății de Teologie din Cluj, absolvind cu calificativul excepțional în 1950. Au urmat peste 60 de ani de slujire cu har, așa cum ar trebui să fie, ceea ce l-a făcut unul dintre cei mai iubiți preoți din părțile Moldovei. Despre viața sa se pot citi mai multe aici. Bunica, Maria Pricop, provine din comuna Măgirești (jud. Bacău). A fost învățătoarea care a format generații de copii din satele unde slujea bunicul. Din 1961, și-a continuat cariera la Școala Generală Nr. 3 din Piatra Neamț, unde este „o veritabilă legendă”, în cuvintele unui fost elev.

Acesta sunt eu și aceasta este familia mea. Fără să am niciun merit, sunt norocos că am avut alături oameni pe care i-am putut lua drept exemple în viață pentru munca, valorile și caracterul lor. Dincolo de toate acestea, rămân fidel ideii că fiecare om își croiește propriul drum în viață prin faptele sale. Cu bune și cu rele, răspundem pentru ceea ce facem, fiecare în parte.

Fundația CAESAR, Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) și toate proiectele la care am contribuit sunt rezultatul muncii în echipă a sute și mii de oameni care luptă pentru cauze mai presus de orice interese personale. Nu voi permite niciodată ca eforturile și bunele intenții ale colegilor mei și ale echipei noastre să fie puse la îndoială, în niciun context. Mă voi lupta până la capăt pentru oamenii de care România are atâta nevoie pentru a se schimba în bine.

Închei cu un gând personal și cu o promisiune. Acum câteva luni, eu și soția mea am devenit părinți. Am decis să revenim acasă, după aproape 12 ani în Statele Unite, pentru a ne crește fetița în România. Îmi doresc, mai mult ca orice, să crească „acasă” și să fie parte din România bunului simț, corectitudinii și meritocrației. Acestea sunt valorile pe care le-am primit și le păstrăm din generație în generație. Și promisiunea? Mergem înainte! Pentru că binele triumfă întotdeauna asupra răului prin adevăr, iar zilele cele mai bune ale României stau să vină.

România la răscruce: e vremea cetățenilor

Om bun, ai îndurat prea mult și prea multe. Ți-ai pus speranțele în ei, crezând mereu că următorii vor fi altfel. Că poate vor înțelege ce înseamnă să te reprezinte și să aibă șansa de a-ți face viața mai frumoasă și mai ușoară. Sau măcar să te lase în pace, să nu-ți pună piedici la tot pasul.

Cu „răul cel mai mic” ai dat din rău în mai rău. Iar ei și-au bătut joc de tine. Te-au mințit și te-au ucis puțin câte puțin în fiecare zi. Cu aroganța lor. Cu incompența lor. Prin corupția lor. Prin prostia lor.

Au trecut aproape 26 de ani, ca într-o clipă parcă. Mai mulți ani decât aveau mulți dintre cei dispăruți dintre noi vineri seara. Mai știi ce ne ziceau părinții și bunicii atunci, în decembrie ‘89? Plângeau de bucurie că măcar noi vom avea șansa să o ducem mai bine. LI-BER-TA-TE urlam într-un glas printre gloanțe. 1.166 de lumânări aprinse în sufletele noastre, una pentru fiecare martir al Revoluției Române.

Toți suntem #colectiv

Toți suntem #colectiv

După 26 de ani ne întrebăm amarnic: ce fel de stat e cel care nu știe să aibă grijă de cetățenii săi? Oricare dintre noi puteam fi în Colectiv vineri seara, într-un local care n-ar fi trebuit să fie autorizat niciodată. Sau pe Valea Oltului, cu o singură bandă pe sens, în coloană de tiruri, acroșați din contrasens într-o clipă de neatenție. Sau pe un pat mizerabil la Spitalul Județean Sibiu, temându-ne să mergem la toaletă și întrebându-ne dacă mai sunt medicamente. Sau într-o bancă ruptă la școala din Fâstâci, județul Vaslui, înghetând de frig și răbdând de foame de cunoaștere, cu visurile noastre cu tot. Sau într-un avion în Apuseni, prăbușiți din misiunea de a salva vieți, așteptând în zadar să vină alții să ne salveze pe noi. Se umple țara de lumânări, din vârful munților până la malul mării. Da, corupția și incompetența ucid.

Un lucru e sigur în aceste nopți de noiembrie: așa nu se mai poate. România de azi e la răscruce: ori apăsăm butonul de restart, ori e game over.

Om bun, apasă butonul. Acum ori niciodată. Nu te lăsa păcălit de demisii şi de forme fără fond. Nu e prima dată când se schimbă totul aparent, dar de fapt nu se schimbă nimic. Nici nu se poate schimba nimic până nu ne implicăm, fiecare dintre noi, în schimbarea profundă a României. Aşa că lasă deoparte temerile. Gata cu pasivitatea. Uită tăcerea. Prinde curaj şi (re)capătă-ţi încrederea în tine, în ceilalţi şi în România pe care o dorim cu toţii. România democratică şi prosperă, România din care copiii noştri nu vor mai fi nevoiţi să plece ca să-şi împlinească visurile. Implică-te. Schimbă(-i). Trage-i la răspundere. Ai grijă de ţara ta.

Curaj! E #vremeacetatenilor.

Coșmarul #colectiv: indiciile crimei

Sursa foto: Adevărul
Sursa foto: Adevărul

Au trecut mai bine de 60 de ore de la tragedia din Clubul Colectiv. 60 de ore infinit de dureroase. 60 de ore cu răni adânci, lacrimi şi lumânări. 60 de ore marcate de sentimentul că trăim neputincioşi un coşmar colectiv din care vrem să ne trezim şi să ne dăm seama că totul e de fapt bine. Vrem să dăm timpul înapoi şi să fim acolo măcar cu câteva clipe înainte de scânteia fatală şi să urlăm „afară ACUM, oameni buni!”

Coşmarul colectiv a devenit realitate la Clubul Colectiv. Pe măsură ce orele trec, durerea şi confuzia lasă loc furiei. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Cine sunt vinovaţii? De ce, Doamne? Pentru a găsi răspunsurile nu trebuie să facem apel nici la divinitate, nici la Halloween, nici la teoria conspiraţiei. Niciun om normal la cap nu poate da vina pe oamenii care au venit la concert.

Nu putem să acuzăm nici lipsa spitalelor, pentru că niciun sistem medical nu poate face faţă pe deplin numărului mare de victime cu arsuri grave (Vlad Mixich explică foarte bine de ce aici). În fapt, mulţi dintre eroii acestor zile sunt medicii, asistentele şi echipele de intervenţie. Cei pe care îi blamam până mai ieri, cei plătiţi mizerabil care aleg totuşi să rămână în ţară. Toţi aceştia au luptat până la epuizare pentru a salva vieţi.

În fine, nu putem acuza nici lipsa cadrului legislativ, pentru că problema de fond este alta: legile există şi de multe ori sunt bune, însă nu se aplică. De ce? Corupţie, incompetenţă, nepăsare. Procurorii care se ocupă de acest caz vor stabili ingredientele tragediei şi proporţia lor.

Întâia datorie a unui stat este să se asigure că cetăţenii săi trăiesc în siguranţă. De 26 de ani, cei care ne conduc îşi încalcă în mod constant acest angajament. Fără ruşine.

Dincolo de emoţiile puternice, să ne uităm la fapte… şi la acte. Dintr-o dată răspunsul devine evident şi descoperim un lung şi complex şir de ilegalităţi. Să o luăm metodic, pe baza informaţiilor disponibile în prezent: (i) câţiva investitori decid să deschidă un club într-o fostă fabrică; (ii) în acest scop, înaintează primăriei de sector o cerere pentru emiterea acordului de funcţionare; (iii) după acordul de funcţionare se poate obţine autorizaţia de funcţionare pentru activităţile specifice.

Cheia de boltă este Ordonanţa 99/2000, Capitolul IV, Articolul 12, Alineatul 3: „Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să asigure corelarea autorizării desfăşurării unui exerciţiu comercial într-o structură de vânzare, cu conţinutul certificatului de urbanism şi al autorizaţiei de construire(a se vedea şi anexa 1 a OG 99/2000 pentru tipurile de activităţi comerciale vizate, inclusiv baruri). Pe înţelesul tuturor, simplul acord de funcţionare NU este suficient. De altfel, declaraţia pe propria răspundere aferentă autorizaţiei de funcţionare nu vizează decât respectarea programului de funcţionare.

Mai precis, clubul Colectiv NU putea funcţiona în lipsa unui certificat de urbanism emis cu un scop bine definit, conform cererii tip (disponibilă chiar pe platforma online a Primăriei Sector 4). Desigur că vinovaţi sunt şi investitorii, care nu au solicitat emiterea certificatului de urbanism (şi a autorizaţiei de construire), punându-se întrebarea cum de au putut desfăşura lucrări de construcţie şi amenajare în interiorul fostei fabrici (inclusiv tavan de lemn ignificat doar la gradul F, nu RF, pentru economii de circa 35%) în lipsa flagrantă a unor asemenea documente.

Cum altfel s-a putut schimba destinaţia spaţiului din fabrică de pantofi de sport în club? Legea 50/1991 prevede la Art. 3, Alineatul 1, litera (a), clar ca lacrima, că schimbarea de destinaţie a unei construcţii civile se realizează numai cu respectarea autorizaţiei de construire. Ei bine, Art. 2 al Legii 50/1991 prevede că autorizarea lucrărilor de construcţii „începe odată cu depunerea cererii pentru obţinerea certificatului de urbanism”. Iar certificatul de urbanism trebuia să solicite, tot conform Legii 50/1991 (Art. 5, Alineatul 1), o serie de avize, inclusiv aviz şi autorizaţie de securitate la incendiu de la Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) al Municipiului Bucureşti. Aceste acte se emit în baza legii în urma unor verificări de conformitate a documentelor şi în urma unor verificări în teren. Mai mult, ele devin anexe şi parte integrantă din autorizaţia de construire. Dacă această autorizaţie există, probabil s-a emis în mod abuziv; dacă nu există, atunci tot despre încălcarea legii discutăm pentru că Primăria Sectorului 4 nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a corela autorizarea funcţionării cu conţinutul certificatului de urbanism şi al autorizaţiei de construire.

Mai sunt şi alte acte normative care specifică, negru pe alb: (i) că acest club ar fi trebuit avizat/autorizat privind securitatea la incendiu (a se vedea Art. 1, HG 1739/2006); (ii) că primarul are ca obligaţie verificarea îndeplinirii măsurilor stabilite prin avizele, autorizaţiile şi acordurile pe care le emite (Art. 14, litera f, Legea 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor); şi (iii) chiar şi acordul de funcţionare se emite numai în condiţiile prezentării autorizaţiilor şi avizelor necesare desfăşurării activităţii respective (HCL Sector 4 nr. 55/2008). Deci fără avizul de la ISU nu putem discuta despre niciun acord de funcţionare, iar fără acord de funcţionare nu putem discuta despre autorizaţie de funcţionare.

Aşa cum a declarat Dr. Raed Arafat, avizul/autorizaţia de securitate la incendiu NU există în cazul Clubului Colectiv. Practic, în condiţiile acestea, ISU nu a avut cum să fie informat cu privire la activitatea desfăşurată în cadrul Clubului Colectiv. Ne mai mirăm aşadar că exista o singură ieşire din infern şi, practic, niciun scenariu de urmat în cazul unui incendiu?  Mai mult, tot în sarcina şi pe conştiinţa autorităţilor locale cade şi obligaţia verificării „disciplinei în construcţii”: legea poliţiei locale prevede cât să poate de explicit că aceasta are obligaţia să efectueze controale pentru identificarea lucrărilor executate fără autorizaţie de construire şi, respectiv, să constate contravenţiile spre a fi sancţionate corespunzător (Legea 155/2010, Articolul 8). Poliţia locală, aflată în subordinea primăriei, ar fi trebuit să constate că în interiorul fabricii Pionierul s-au executat lucrări fără autorizaţie şi să ia măsurile care se impuneau.

La ce bun toată această discuţie în detaliu? Pentru că diavolul este în detalii, vorba ceea. Iar aceste detalii ne dau întreaga măsura a abuzurilor comise în acest caz, din rea intenţie şi/sau din prostie. Trebuie traşi la răspundere, cu legea în mână, toţi cei care se fac vinovaţi de această tragedie. Este foarte probabil că situaţia de la Clubul Colectiv există la nenumărate alte localuri din întreaga ţară şi trebuie acţionat rapid pentru remedierea acestor aspecte.

Rămâne cert un lucru: aşa nu se mai poate. Cât să mai îndurăm astfel de nedreptăţi? De câte ori trebuie să se mai jertfească Claudiu Petre la Colectiv? Dar Adrian Rugină? Dar Adrian Iovan în Apuseni? Dar atâţi alţi eroi jertfiţi pe altarul corupţiei şi incompetenţei celor care, chipurile, ne reprezintă?

Tragedia de la Clubul Colectiv putea fi pe deplin prevenită într-un sistem normal. Nu un sistem performant, ci unul pur şi simplu un sistem normal în care fiecare respectă legea şi îşi face treaba.

Nu putem da timpul înapoi. Ce putem însă face este să jurăm şi să ne asumăm că niciodată în România nu se va mai întâmpla o asemenea catastrofă. Că niciodată nu vom mai lăsa corupţia, incompetenţa şi nepăsarea să ne ucidă, rând pe rând. Că niciodată nu vom mai sta pe margine când cei care ar trebui să ne reprezinte şi să ne apere nu ştiu decât să-şi umple buzunarele. Iar primul pas este aplicarea legii şi pedepsirea exemplară a celor vinovaţi.


Interviu pentru revista REGIO: „Totul pleacă de la educație”

Acest interviu a fost publicat în Nr. 43, august-septembrie 2015, al revistei REGIO „Școala ne învață pentru viață”. Prin amabilitatea echipei de redacție, întregul număr al revistei este disponibil aici: Revista REGIO_septembrie 2015

De ce mii de tineri români aleg să-și continue studiile peste hotare?
Teoria economică ne spune că oamenii sunt mereu în căutarea celor mai atractive oportunități. Mai concret, avem rezultatele sondajelor derulate la fiecare doi ani de Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS). Datele din 2014, pe un eșantion de Revista REGIOaproximativ 1000 de tineri români, arată că cei mai importanți factori care motivează decizia de a studia peste hotare sunt, în ordine: oferta educațională; prestigiul universităților; cunoașterea unei alte culturi; exersarea unei limbi străine; și sfatul celor apropiați. Din experiența personală de la Stanford și Harvard, mărturisesc că, dincolo de accesul la cunoaștere și dincolo de ușile care se deschid în mediile academic și profesional, studiul peste hotare înseamnă și oportunitatea de a ne măsura forțele într-un cadru competitiv, meritocratic și divers. Este, dacă vreți, un exercițiu de bună-cuviință prin care cel care depune efort prin forțe proprii și știe totodată să îi asculte și să îi înțeleagă și pe ceilalți, fără a avea pretenția deținerii adevărului absolut, este recompensat pe măsura meritelor sale.

După 25 de ani de așa-zise reforme în sistemul de învățământ, atât elevii, cât și profesorii sunt nemulțumiți. Ce anume ar trebui schimbat în primul rând?
După atâtea schimbări – prea dese, impredictibile și nu întotdeauna bine gândite – există sentimentul că principala nevoie e de a asigura un cadru stabil, măcar pe termen scurt. În paralel, putem să facem un pas înapoi pentru o analiză lucidă a stării actuale a învățământului românesc. Sunt cel puțin 4 soluții care se impun: (i) adoptarea unui nou model de curriculum, bazat pe încurajarea creativității și pe cultivarea valorilor și a competențelor transferabile; (ii) management profesionist al resursei umane din învățământ, cu salarii decente, bazate pe performanță, și traiectorii de carieră clare și bazate pe merit; (iii) demararea unui program național de conectare a cererii (mediul privat, public și neguvernamental) și ofertei (mediul academic); (iv) îmbunătățirea infrastructurii școlare în întreaga țară (chiar dacă există destule școli reabilitate în ultimii ani, inclusiv prin Programul Operațional Regional). Totul ar trebui să rezulte într-o nouă paradigmă prin care elevii/studenții să fie repoziționați în centrul întregului sistem educațional.

Suntem în al nouălea an de la aderarea la UE. Privind dinspre Washington D.C., cum s-a schimbat România?
România s-a schimbat în bine, dar nu îndeajuns în comparație cu potențialul de dezvoltare pe care îl are. Suntem o țară a contrastelor. Pe de-o parte, ne mândrim cu investiții minunate cum ar fi cetatea Alba Carolina sau nenumărate școli reabilitate la standarde europene, inclusiv în mediul rural. Suntem totodată un aliat în regiune pentru UE și SUA, ceea ce nu e puțin lucru. Pe de altă parte, suntem țara în care nu avem încă o autostradă care să lege Constanța și Bucureștiul de Europa de Vest, unde trimitem peste 70% din exporturi, iar marile fluxuri comerciale continuă să ne ocolească. Tot în România de azi numai 12% și 6% dintre bărbații și respectiv femeile de etnie rromă au absolvit toate cele 4 clase de liceu. Dincolo de exemplele punctuale, pozitive și mai puțin pozitive, după nouă ani de apartenență la UE, sentimentul general rămâne că România poate și merită mai mult.

Ce anume ne-ar motiva mai bine pentru a înțelege că, fără participare civică, eficiența unui regim democratic este redusă?
Totul începe de la educație. Școlile noastre trebuie să cultive participarea civică ca obligație firească a tuturor cetățenilor. Democrația este în pericol atunci când devenim sceptici, pasivi și resemnați, iar exercițiile de civism derulate la fiecare trei sau patru ani sunt importante, dar insuficiente. Democrația se construiește și se consolidează în fiecare zi, de către fiecare dintre noi. Sunt semne bune în România ultimilor ani că tot mai mulți cetățeni conștientizează miza implicării în societate.

În ce fel ar putea proiectele cu fonduri europene să schimbe în bine sistemul de învățământ?
Din 2012, am avut șansa de a vedea cu ochii mei zeci de investiții în infrastructura școlară din întreaga țară. Condiția vitală a succesului este ca factorii de decizie să fie suficient de motivați pentru a atrage fondurile necesare. Nevoia imediată este reabilitarea urgentă a tuturor instituțiilor de învățământ – evident, acolo unde numărul de elevi și tendințele estimate pentru viitorii ani justifică aceste investiții. Autoritățile locale pot apela la fondurile POR și PNDR, în funcție de condițiile de eligibilitate. Există de asemenea și alte opțiuni, cum ar fi Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL) sau programele finanțate prin împrumuturi externe. Totodată, există fonduri semnificative pentru investiții de tip soft pentru formarea și perfecționarea cadrelor didactice. Cert este că dacă vrem să fim realmente competitivi la nivel global și să avem o creștere economică durabilă suntem obligați să investim masiv în sistemul nostru de învățământ, asigurând tuturor cetățenilor acces echitabil și neîngrădit la oportunități.

Avem la dispoziție două resurse: expertiza românilor cu studii în străinătate și fondurile europene. Cum s-ar putea aduce laolaltă pentru a acționa în beneficiul societății românești?
Există mai multe posibilități. La un prim nivel, fondurile europene generează investiții și locuri de muncă, ceea ce ar putea însemna șansa atragerii acasă a tinerilor români formați peste hotare. Totodată, aceștia pot reveni în România cu experiența, cunoștințele și relațiile acumulate în străinătate, contribuind cu idei de investiții, tehnologii noi de proiectare și execuție, bune practici în absorbția și gestionarea fondurilor europene etc. E important, în acest caz, să aibă sau să capete rapid o înțelegere profundă a contextului românesc, cu toate particularitățile sale (birocrație greoaie, mentalitate bazată adesea pe bifarea unor cerințe și mai puțin pe generarea unui impact măsurabil, lipsa instumentelor eficiente de monitorizare și evaluare etc.). Având în vedere că cea mai mare parte a fondurilor europene se adresează instituțiilor de stat (fie de nivel local/județean, fie de nivel național), este nevoie și de deschidere din partea mediului public pentru recrutarea unor astfel de experți și remunerarea lor la un nivel competitiv.

Dincolo de cunoștințele acumulate și experiență, ce lecții de viață aduceți după 12 ani în SUA?
Aș spune că este vorba mai degrabă de o atitudine specifică mediului american: curajul de a acționa; persverența în fața eșecurilor și puterea de a lupta din nou, de la capăt; credința că rezultatele sunt pe măsura muncii și meritelor. Esența visului american este că oricine poate reuși, indiferent dacă este din New York, din Memphis, sau din Burkina Faso, Haiti sau România. Asta nu înseamnă că America este o țară perfectă (a se vedea, de exemplu, nivelul în creștere a discrepanțelor economice), dar rămâne un etalon ca nivel de dezvoltare economică și de consolidare democratică.

De ce vă întoarceți în România?
Mi-a rămas în minte un citat remarcabil din Liviu Rebreanu: „pe inima și pe gândurile mele numai eu sunt și voi fi stăpân cât voi trăi”. În ultimii ani, destui membri ai familiei și prieteni apropiați m-au îndemnat, cu cele mai bune intenții, să rămân în SUA și să uit de întoarcerea acasă. Totul se reduce, în cuvintele lor, la certitudinea că eu și soția mea vom regreta acest pas și că, oricum, nimic nu se poate schimba niciodată.IMG_4215_tn

Pentru mine, România a fost, este și va fi întotdeauna acasă. Bunicul meu, Pr. Ioan Pricop, s-a stins acum mai bine de doi ani, înainte de a mă vedea întors în țară. El avea o vorbă: „în viață să nu faci ce poți, să faci ce trebuie.” În parte, întoarcerea acasă înseamnă respectarea promisiunii pe care mi-am facut-o mie însumi înainte de plecarea la studii în America. Tot în plan personal, de curând s-a născut primul nostru copil, Ioana Maria. Ne dorim ca fetița noastră să poată să crească și să se dezvolte în România, alături de familie și de prieteni, în locurile minunate ale țării noastre. Dincolo de toate dezamăgirile ultimului sfert de veac, îmi doresc o societate în care generațiile următoare au șansa de a-și împlini visurile – acasă. Mai mult, am convingerea că suntem la un moment de răscruce, un moment unic în istorie. Acum ori niciodată: ori reușim să construim o democrație autentică și o economie competitivă, ori capitulăm în fața provocărilor regionale și globale pe care nimeni nu le mai poate astăzi ignora. Varianta a doua nu poate fi admisă. Rămâne să contribui, după priceperea și puterile mele, la dezideratul unei Românii în 3D: România democratică, dezvoltată și demnă.

Cum vedeți România după încă un sfert de veac de acum înainte?
Rămân un optimist convins. Multă lume se laudă cu bogățiile ce ni s-au încredințat, așa cum ni se spune încă din paginile manualelor de geografie și de istorie la școala generală: așezarea geostrategică și resursele naturale. Dincolo de acestea, însă, cea mai mare bogăție a acestui pământ sunt oamenii. În ultimii 12 ani, am fost în poziția privilegiată de a putea privi România atât de la mii de kilometri distanță, cât și de foarte aproape, de la firul ierbii, prin activitatea profesională și prin proiectele de voluntariat pe care le-am derulat. Am deplina convingere că România are motive de speranță în fiecare comunitate: oamenii cinstiți, harnici, altruiști și încrezători în ziua de mâine. Credeți-mă, aceste exemple există peste tot, chiar dacă în prezent sunt poate dezamăgiți și prea tăcuți. Pentru ei merită să luptăm ca România 2040 să devină țara pe care ne-o dorim și țara în care să vrem și să putem să rămânem.

Acest drum mă poartă înainte spre România

1.    În ce constau aptitudinile necesare unei cariere internaționale? În viziunea mea, succesul depinde de trei calități: competență, putere de muncă și caracter. Toate sunt necesare pentru a reuși în carieră, mai ales într-un mediu global mai competitiv ca oricând.Sebastian-Burduja_2

2.    Ce ați învățat bun aici și ce ați învățat bun și util în străinătate? Ceea ce am învățat peste hotare s-a suprapus peste o fundație solidă formată în țară. O spun de fiecare dată cu deplină convingere și recunoștință: datorez aproape totul României! Mai întâi, educația primită în familie, de la părinți și de bunici (două dintre bunici au fost învățătoare, iar bunicul a fost preot în Neamț și Bacău timp de peste 60 de ani). Apoi, educația din școala primară, gimnazială și de la liceu. Am avut parte de dascăli extraordinari, oameni care și-au iubit meseria și au muncit enorm, pe salarii de nimic, pentru a forma competențe și caractere. Cinste și recunoștință lor! Totodată, în America mi-am desăvârșit pregătirea academică la Stanford și Harvard, luptând zi de zi pentru a fi printre cei mai buni. Societatea americană are o doză molipsitoare de: optimism, încredere în forțele proprii și în ceilalți membri ai comunității și convingere fermă că viitorul aparține celor care muncesc mai mult și mai bine – oricine poate reuși, acesta este the American dream.

3.    Ce este, din pc dvs de vedere, un om inteligent? Ce anume face talentul și succesul în breasla dvs? Care ar fi calitățile? Inteligența este de multe feluri. În societatea de azi, un EQ mare este cel puțin la fel de important ca un IQ pe măsură, iar sistemele educaționale ar trebui regândite pentru a modela toate aceste abilități. În ultimă instanță, dovada inteligenței unui om este modul în care își trăiește viața, până în ultima clipă. Dacă atunci poate să-și spună, trăgând linie, că lasă în urmă o lume mai bună prin munca și exemplul său, atunci se poate spune că lumea pierde un om valoros și inteligent. În cuvintele străbunicului meu: „om ești până la groapă; după asta, rămân faptele”.

4.    Care e combinația talent –muncă ce poate duce la o carieră internațională de succes? Mai mult noroc, talent sau muncă? Dintre cele trei elemente menționate, munca trebuie să fie pe primul loc. Malcom Gladwell a publicat o carte pe care o recomand tuturor cu încredere – Outliers. Argumentul principal, dovedit prin nenumărate exemple concrete, este că secretul succesului stă în capacitatea noastră de efort, exprimată prin zeci de mii de ore de „antrenament”. Talentul și norocul pot influența, uneori, anumite rezultate. Însă pe termen lung cine este dispus să muncească până la epuizare, cu spor și inteligență, va ajunge întotdeauna mai departe decât cel talentat dar leneș. Cât despre șansă, revin la celebrul citat din Thomas Jefferson: „Cred în noroc. Cu cât muncesc mai mult, cu atât am mai mult noroc.”

5.    Ce ați face diferit, dacă ar fi să o luați de la capăt în țara unde ați ajuns? Fără regrete: aș merge pe același drum în carieră și în viața personală. Am convingerea, totodată, că acest drum mă poartă, pas cu pas, înapoi (de fapt, înainte) spre România. Știu ca ziua revenirii acasă este aproape, ceea ce îmi dă putere și speranță – pentru că ce poate fi mai frumos decât să îți croiești un drum în țara ta, păstrând definiția inteligenței ca măsură a faptelor tale?

Interviu publicat în revista Psychologies: