Avem un viitor în România? - Sebastian 'Tianu' Burduja

Avem un viitor în România?

Avem un viitor în România?

Fiece popor și fiece epocă stă pe umerii vremilor trecute.
Mihai Eminescu

Am avut recent ocazia să revăd locurile dragi ale copilăriei mele și să retrăiesc momente pe care le-am purtat, peste tot prin lume, în adâncul sufletului meu. Am revenit astfel în comuna Dochia, județul Neamț. M-am rugat, ca de atâtea ori, în biserica Sfinții Mihail și Gavril, și-am zăbovit câteva clipe în fața unei inscripții de care am fost întotdeauna foarte mândru.

Am avut recent ocazia să revăd locurile dragi ale copilăriei mele și să retrăiesc momente pe care le-am purtat, peste tot prin lume, în adâncul sufletului meu. Am revenit astfel în comuna Dochia, județul Neamț. M-am rugat, ca de atâtea ori, în biserica Sfinții Mihail și Gavril, și-am zăbovit câteva clipe în fața unei inscripții de care am fost întotdeauna foarte mândru. Cele câteva rânduri scrise în piatră, alături de o poză simplă, dar atât de cunoscută oamenilor din aceste locuri, amintesc de Preotul Ioan Mancaș, străbunicul meu, cel care a păstorit acest sfânt lăcaș ca Paroh, pentru mai bine de jumătate de veac (1920–1971). În spatele acestei consemnări stă, așadar, mai bine de o jumătate de secol de slujire, credință, dragoste, curaj și privilegiul unic de a servi aceeași comunitate, pe parcursul unei epoci marcate de atâtea momente grele pentru neamul românesc!

Lucian Blaga avea dreptate… „veșnicia s-a născut la sat” și, cu siguranță, Dochia nu face excepție. Mergând înainte, pe firul timpului, nu pot să nu mă întreb: ținând cont de toate cele ce s-au schimbat și se schimbă, în ritm tot mai accelerat, în lumea de astăzi, oare cât de predictibil mai este viitorul nostru? Vom ști noi oare să ne ridicăm la înălțimea exemplului celor care înaintea noastră au pășit îndeajuns de apăsat, cât să recunoaștem drumul cel drept? Și dacă am (re)găsit acest drum, vom putea oare să-l ducem la bun sfârșit, ținându-ne la fel de drepți ca ei?

Fiecare generație are un loc aparte în istorie, dar doar unele generații au știut să înțeleagă, să-și asume și să împlinească misiunea care le-a fost încredințată, la un moment dat sau altul. Pentru noi, tinerii de astăzi, vestea cea bună este că (încă) avem șansa de a scrie capitolul care ne aparține, inevitabil, dacă vom avea inteligența, curajul și puterea de a trece peste marile provocări ale prezentului și ale viitorului.

În acest demers, fără falsă modestie, trebuie mai întâi să fim conștienți de poziția privilegiată a generației noastre în înlănțuirea vremurilor. Ne-am născut aproape de răscrucea unei noi ere pentru România. Îndeajuns cât să ținem minte ororile și lipsurile dictaturii comuniste, ajunse la apogeu în ultima parte a anilor optzeci, dar nu îndeajuns cât să ne afecteze întreg viitorul. Îndeajuns cât să ne amintim de speranțele din zilele Revoluției, de părinți lăcrimând și luptând pentru ca noi să putem trăi într-o Românie liberă, democratică și prosperă. Au urmat anii zbuciumați ai tranziției, când am fost cu toții martorii neputincioși ai unui nesfârșit șir de deziluzii. Îndeajuns de maturi cât să înțelegem cauzele pentru care am ratat, la nivel colectiv, șansa ca România să se dezvolte la adevăratul ei potențial. Dar îndeajuns de tineri cât să ne păstrăm optimismul și speranța într-un viitor mai bun.

Putem spune că suntem prima generație care are șansa, după prea mulți ani de suferințe, să gândească, să acționeze și să se dezvolte liber. Ne putem construi astfel un drum în viață, al nostru, având la îndemână opțiuni mai variate ca oricând, atât în plan academic, cât și profesional. Putem astăzi călători, studia și munci oriunde în lume, deprinzând noi cunoștințe, abilități și mentalități, îmbogățindu-ne identitatea individuală și colectivă într-o societate globală diversă. Avem șansa, totodată, de a beneficia de progrese tehnologice remarcabile, într-o eră a accesului deplin și facil la informație și, din ce în ce mai mult, la cunoaștere. O lume întreagă se deschide, în fiecare clipă, în fața noastră, iar sentimentul poate fi copleșitor: încotro să ne îndreptăm?

Conștientizând cine suntem, de unde venim și unde mergem, putem să începem să conturăm răspunsurile la câteva întrebări esențiale: Care este misiunea generației noastre? Ce daruri ne-au fost încredințate și cum am putea să le întrebuințăm pentru binele comun? Cum vor arăta România și lumea întreagă când noi înșine vom preda ștafeta generațiilor care vin din urmă?

Adevărat ni se spune, dacă știm să ascultăm și să înțelegem: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca 12, 48). La nivel individual, dar și colectiv, avem astăzi privilegiul de a ne alege singuri viitorul și de a munci pentru a ne împlini visurile. Dar acest fapt nu este un dat, ci rezultatul unor lupte de secole și al unor sacrificii pe măsură din partea generațiilor pe umerii cărora putem sta astăzi. Ei sunt cei care nu s-au predat, cei care nu au stat, cei care au acționat cu unitate, dăruire și perseverență pentru a lăsa în urmă ceva trainic. Paradoxal, suntem astăzi într-o postură ingrată: ne bucurăm de darul libertății, dar trăim într-o societate din ce în ce mai atomizată, după regulile „fiecare pentru el/ea”, în care tentația egoismului dus la extrem este de netăgăduit. Se adaugă la aceasta sentimentele profunde de cinism, blazare și neputință, tipice ultimului sfert de veac românesc. Ispita pasivității este mare, pentru că, aparent, nu suntem în fața unui pericol imediat și ne putem astfel vedea liniștiți de treburile noastre, amânând deșteptarea până la proba contrarie.

Dar clipele de cumpănă în evoluția unui popor sau marile dezastre ale omenirii n-au obiceiul de a preveni pe nimeni, deși retrospectiv multe dintre ele par a fi fost predictibile.

Poate că întâiul rol al generației noastre este tocmai regăsirea și asumarea unei misiuni colective, în unitate deplină. Ca indivizi, ne ridicăm prin forțe proprii. Dar dincolo de împlinirile personale, ce responsabilități ne revin față de ceilalți membri ai comunității noastre? Până la urmă, răspunsul la această întrebare ține de o alegere pur personală. Nimănui nu i se poate impune altruismul, dragostea față de ceilalți sau dorința de a lăsa în urmă o lume mai bună.

În viziunea mea, în această eră a marilor transformări, nu mai putem aștepta schimbarea pozitivă de la alții sau de la eternul „stat”. Schimbarea începe, așa cum spunea un gânditor, prin fiecare dintre noi, odată cu înțelegerea că ne stă în putință să facem ceva pentru ceilalți. Aceasta este esența responsabilității sociale, un deziderat pe care astăzi îl putem împlini în sfârșit.

Raportat la contextul românesc, putem pleca de la un consens simplu, exprimat de acel îndemn profund, mobilizator și încă pe deplin actual a lui Constantin Noica: în România, „totul e încă de făcut.” Este la fel de adevărat că „totul” este și foarte greu de făcut, pentru motivele pe care le cunoaștem cu toții, după 25 de ani dominați de deziluzii. Cu toate acestea, abandonul nu este decât soluția convenabilă celor care profită de pe urma inerției și a neputinței noastre. Le-ar fi pe plac, probabil, să emigrăm cu toții și să nu ne mai pese de România, sau, dacă rămânem, să fim cât mai tăcuți, mai nepăsători, mai dezbinați și mai temători.

Viitorul însă aparține celor curajoși, care acționează pentru binele comun, iar exemplele dătătoare de speranță sunt nenumărate.

Cel mai aproape de suflet îmi este Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS), o familie de peste 8.000 de membri din întreaga lume și o casă departe de casă pentru zeci de mii de tineri români. Prin LSRS am cunoscut oameni remarcabili, care au toate șansele de a deveni viitorii lideri de care avem atâta nevoie: sunt inteligenți, harnici, corecți și mereu disponibili să-și dedice timpul și energiile pentru o cauză comună. Astfel de exemple sunt prezente în nenumărate inițiative ale generației noastre și în întreaga societate românească. Trebuie doar să știm să-i vedem, să-i cunoaștem, să-i apreciem și să-i încurajăm să meargă înainte, împreună, indiferent de greutăți.

În final, întrebarea fundamentală nu este dacă tinerii de astăzi au un viitor în România, ci dacă România are un viitor fără tinerii de astăzi. Răspunsul îl vom da prin faptele noastre.

 

Articol apărut în Revista Cuvinte către tineri 2014, Mănăstirea Putna

 

Fii primul care comentează

Vă rugăm să vă verificaţi email-ul pentru a vă activa contul.