Banii n-aduc fericirea: de ce lipsa fondurilor nu este cea mai mare problemă a infrastructurii românești - Sebastian Burduja

Banii n-aduc fericirea: de ce lipsa fondurilor nu este cea mai mare problemă a infrastructurii românești

Banii n-aduc fericirea: de ce lipsa fondurilor nu este cea mai mare problemă a infrastructurii românești

infrastructuraÎn decursul ultimelor săptămâni, numeroase voci din spațiul public, de la analiști la reprezentanți ai marilor agenţi economici au tras semnale de alarmă în legătură cu un fenomen cu adevărat îngrijorător (şi pentru anterprenori şi pentru noi toţi): prăbuşirea investiţiilor publice

Cheltuielile statului român cu investițiile în primele şase luni ale anului au scăzut aproape la jumătate faţă de perioada similară a anului 2016. Sunt date oficiale ale Ministerului de Finanțe: 6 miliarde lei (0,7% din PIB) în anul 2017 faţă de 11 miliarde de lei (1,5% din PIB) în anul 2016. Şi asta în condiţiile în care, în aceeași perioadă, deficitul bugetar a crescut de la 3,9 miliarde de lei în 2016 la 6,3 miliarde de lei în prezent. 

Nu trebuie să enumerăm toate avantajele pe care investițiile publice le aduc în economie: crearea locurilor de muncă, dezvoltarea infrastructurii, stimularea unor sectoare economice esențiale, precum cel al construcțiilor etc. E suficient pentru oricine să înțeleagă că o țară în care peste 70% din exporturi merg peste spre Vest are nevoie de o autostradă care să conecteze portul Constanța de Nădlac (și/sau de Borș).

Toate aceste argumente par să nu fi fost suficient de convingătoare pentru PSD, care a transmis printr-un reprezentant de vază că prioritatea lor nu o reprezintă autostrăzile: „Autostrăzile pot să mai aștepte (…). Priorităţile PSD sunt salariile și pensiile”, a declarat domnul Eugen Nicolicea în cadrul unei emisiuni cu ceva timp în urmă. În paranteză fie spus, domnul Nicolicea are o viziune foarte interesantă asupra priorităților României, fiind inițiatorul a zeci de amendamente de ciuntire a legilor care asigură independența justiției. Vorbele domnului Nicolicea se regăsesc în totalitate în realitatea economică, acolo unde banii românilor nu merg către investiţii, ci către consum, o rețetă sigură pentru mărirea decalajului pe termen lung dintre România şi țările dezvoltate din UE. Conducătorii noștri, dar şi cetățenii care îi votează trebuie să înțeleagă un adevăr simplu: dacă vrem salarii ca în Germania, trebuie să avem mai întâi infrastructură ca în Germania.

Există o inventariere a nevoilor reale ale României în ceea ce privește infrastructura, iar cifrele ar trebui să ne dea de gândit. O analiză amplă efectuată de Fundația CAESAR în 2015 estimează că necesarul de investiţii al României s-ar ridica undeva în jurul sumei de 120 de miliarde de euro, iar deficitul de finanțare ar fi de aproximativ 74 de miliarde de euro (total nevoi – total disponibil fonduri UE și fonduri de la bugetul de stat). Menționăm doar câteva nevoi majore şi sumele aferente:

- autostrăzi: 13,2 miliarde euro şi deficit de 5,8;

- lucrări de apă-canal: 23,8 miliarde euro, deficit de 16,7;

- căi ferate: 14,3 miliarde euro, deficit de 9,8;

- metrou: 9,8 miliarde, deficit de 8,9.

Așadar, nu avem bani pentru nici măcar jumătate din investițiile în infrastructură de care avem nevoie: autostrăzi, drumurile naționale şi județene, metrou, apă-canal și infrastructură rurală.

Nevoi de investiţii şi fonduri disponibile pentru perioada 2014-2023 (Fundația CAESAR, România în 3D)

Cu toate acesta, concluzia noastră, care poate părea surprinzătoare pentru mulți la prima vedere, este că lipsa banilor nu este de fapt cauza principală a lipsei cronice a infrastructurii din România. Chiar şi cu fondurile diminuate, ca în prezent, se pot realiza lucrări publice de importanță majoră pentru români. De altfel, România este pe primul loc in UE în ceea privește procentul din PIB alocat investiţiilor, în perioada 2003-2013 (atenție, intervalul include perioada marilor tăieri din contextul crizei financiare globale). 


 

 

Cu toate acestea, avem în continuare cea mai proastă infrastructură. Graficul de mai jos este relevant în acest sens:

Cum se explică acest paradox: cea mai mare rată a investiţiilor publice şi cea mai slabă infrastructură? Simplu: avem un management public al investițiilor extrem de prost. Investim aiurea, fără direcții strategice clare. Deschidem mii de șantiere în toată țara, ca să demonstreze „aleșii” noștri că „se lucrează” din greu. În alte cazuri, lăsăm proiectele prin sertare la stadiul de proiectare, cheltuind bani grei pe studii de fezabilitate și (eventual) proiecte tehnice. Nu avem criterii de selecție a investițiilor, drept pentru care nu știm să le ordonăm în funcție de prioritate. Nu există niciun mecanism funcțional de corelare a investițiilor (fonduri UE vs. bugetul de stat vs. alte surse). Nu gândim proiecte integrate, deși UE ne împinge cu noul instrument al integrated territorial investment (ITI). Nu avem proiecte pornite de jos în sus, de la nevoile comunității, deși tot UE ne împinge cu community-led local development (CLLD). 

În tot acest context, avem un deficit de cel puțin 65 de miliarde de euro pe zona de investiții – prezumând o absorbție de fonduri UE de 100%, ceea ce devine o ridicolă iluzie pe zi ce trece. Să presupunem însă că domnul Nicolicea își va schimba părerea și că domnul Liviu Dragnea chiar va face o vrajă, inventând fonduri pentru a crește bugetele de investiţii. Chiar şi atunci, problema infrastructurii va fi departe de a fi soluționată. De ce? Pentru că degeaba aruncăm cu bani în problemă dacă nu umblăm la cauza fundamentală: lipsa cadrului instituțional pentru managementul public al investiţiilor. Ce ar trebui să facă Guvernul atunci când România are în mod cert nevoi mult peste posibilități? Soluția este prioritizarea investițiilor pe baza unor criterii clare și obiective.

Ce face de fapt Guvernul? Exact ce spuneam mai sus – începe să arunce cu bani...acolo unde dorește. La început de 2017, am aflat de creșterea spectaculoasă a bugetului PNDL cu până la 31 de miliarde lei în următorii patru ani. Mai nou, avem „soluția” numite pompos „Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții”. Suntem în pragul unui nou mare tun pentru economia românească (după cele din anii nouăzeci sau după mai recentele tunuri cu restituirea proprietăților). În cazul Fondului Suveran, capitalizarea se va face din banii companiilor de stat (adică din banii noștri, până la urmă), iar companiile nu vor mai avea resurse necesare pentru a investi în propria infrastructură. Bineînțeles, investițiile vor fi selectate tot după bunul plac al mai-marilor zilei, fără un management adecvat al proiectelor – de la faza de selecție până la proiectare, execuție și monitorizare/evaluare în etapa de post-implementare. Așadar, iar vom muta bani din stânga în dreaptă fără niciun impact şi fără a genera valoare adăugată.

Așadar, dacă nu subfinanțarea este principala problemă a investiţiilor publice, ci proasta gestiune a acestora, care ar fi soluțiile? Mai jos, câteva răspunsuri și sfaturi gratuite pentru un viitor Guvern al României. Sau pentru actualul Guvern, dacă peste noapte va avea loc o altă vrajă şi executivul PSD-ALDE va începe să guverneze pentru oameni şi nu pentru interesele private ale baronilor săi.

1) Să știm care sunt direcțiile strategice în care investim. Cum putem face asta? Prin revizuirea modului în care sunt redactate strategiile naționale, sectoriale și județene/locale. În prezent, avem o imensă inflație de documente strategice. Majoritatea sunt scrise doar pentru a bifa o condiționalitate sau un ordin venit de sus: nu au viziune, nu sunt corelate cu alte strategii, nu au un buget și o listă clară de proiecte, nu au obiective sau indicatori de performanță SMART (specifici, măsurabili, accesibili, realistici și încadrați în timp). Asta dacă nu sunt pur şi simplu plagiate, ceea ce la nivel local se întâmplă mult prea des (ați auzit de strategiile de dezvoltare locală unde au uitat să schimbe numele localității?). Este obligatorie creșterea calității acestor documente și reducerea numărului lor (Polonia a făcut asta acum ani de zile). Totodată, ele trebuie standardizate şi corelate, dar și monitorizate şi evaluate periodic, pentru a urmări modul în care sunt aliniate la programele și proiectele de investiții. Totul ar trebui pus sub o viziune generală, constantă în timp, agreată de toate forțele politice: un adevărat Pact pentru Dezvoltarea României (pe zona de infrastructură, punctul de plecare poate fi, de pildă, Raportul România în 3D al Fundației CAESAR). 

2) Să avem proceduri și criterii de selecție obiective și transparente.Adică să ştim pe ce și cum cheltuim banii. În prezent, criteriile de selecție nu sunt armonizate între diversele programe de investiții. În anumite cazuri, cum ar fi investițiile din bugetul de stat prin Programul Național de Dezvoltare Locală (PNDL), nu există practic criterii de alocare al fondurilor – acestea sunt „la alegere” (cel puțin unul din cinci criterii trebuie folosit, dar nu se știe care, cum și de ce). A se citi fabuloasa OUG 28/2013 pentru aprobarea PNDL și HG 624/2015pentru aprobarea criteriilor de selectare a investițiilor. A se compara genul acesta de abordare cu abordarea programelor finanțate din fonduri europene, prin care orice proiect trebuie să fie selectat în funcție de o listă de criterii clare, şi nu de toanele găștii politice aflate vremelnic în funcții de conducere.

Soluția este armonizarea criteriilor de selectare a investițiilor, pe fiecare sector în parte. O propunere la cheie există în rapoartele Băncii Mondiale, la care am contribuit în perioada 2012-2015. Rămâne doar ca aceste criterii să fie aplicate.

Totodată, un proiect eligibil pe fonduri UE nu ar trebui finanțat niciodată de la bugetul de stat. Ori, în exercițiul financiar 2007-2013 exact asta s-a întâmplat. În ciuda ratei mici de absorbție, am luat fonduri de la bugetul de stat pentru investiţii publice (a se vedea proiecte finanțate prin PNDL sau de la fondul de mediu, deși ar fi fost eligibile pe fonduri UE). Dar acei bani de la bugetul de stat sunt de fapt bani din împrumuturi de pe piață, cu dobânzi semnificative. Altfel spus, „bani scumpi” în loc de “bani gratis” de la UE. De ce? Pentru că programele finanțate de la bugetul de stat funcționează mai degrabă ca o unealtă politică de a împărți fonduri. Un raport despre funcționarea PNDL din 2016 realizat de Expert Forum arată că nu există cifre și statistici clare legate de sumele cheltuite, numărul de proiecte implementate, stadiul sau evaluarea acestora post-achiziție, nu există criterii clare de evaluare a proiectelor și nu se publică informații legate de evaluarea acestora. Totodată, nu există nicio listă publicată cu sancțiunile/sumele recuperate de către MDRAP în cazul neîndeplinirii condițiilor contractuale sau încălcării legislației de către beneficiari. 

De altfel, inventarierea și cartografierea proiectelor începute este o măsură de bun-simț, pe care însă nimeni nu a luat-o până acum. Portofoliul proiectelor aflate în execuție (în diverse stadii) trebuie sortat urgent. Pentru fiecare în parte, trebuie decis dacă merită finalizată investiția și, dacă da, în ce ordine a priorităților, în funcție de criteriile de selectare. Mai mult, niciun proiect nou nu ar trebui finanțat atât timp cât banii nu ajung pentru a continua proiectele prioritare aflate deja în execuție.

3) Să avem o sursă de finanțare predictibilă de la an la an. Altfel spus, să știm că avem de unde să cheltuim, având în vedere că proiectele de infrastructură, mai ales cele mari, se întind pe parcursul a mai mulți ani. Soluția și în acest caz există şi se numește bugetare multianuală. Într-o țară în care toţi miniștrii încep reforme şi niciunul nu le duce la capăt, această soluție ar asigura si o stabilitate şi o garanție a continuării lucrărilor. Alternanța la putere nu va mai fi un factor perturbator pentru continuitatea investiţiilor, întrucât ar exista deja un buget alocat pe mai multi ani. Din nou, rapoartele Băncii Mondiale demonstrează că țările care adoptă bugetarea multi-anuală au indicatori economici mult mai buni: disciplină fiscală mai bună, volatilitate mai mică a cheltuielilor publice şi cheltuire mai eficientă a banului public.

4) Să avem mecanisme de monitorizare şi evaluare a programelor/proiectelor de investiții. Altfel spus, să vedem pe ce se duc banii și dacă se obțin efectele dorite. Degeaba cheltuim dacă nu ne uităm la rezultate: you can’t manage what you don’t measure. Această situație este valabilă cu precădere pentru programele finanțate de la bugetul de stat, unde nimeni nu verifică dacă acestea chiar îşi ating indicatorii.

În final, abia după ce se reglează tot acest cadru de management al investițiilor publice, putem să revenim la discuția despre fonduri. România nu-și poate compromite viitorul. Dacă vrea să se dezvolte, este condamnată să investească în infrastructură, într-un ritm alert. Și atunci, de unde acoperim gaura de 65 de miliarde euro? O soluție ar fi parteneriatele public-private. Auzim că se lucrează (iarăși) la o nouă lege a PPP-urilor. Însă schimbarea legislației nu va rezolva problema de fond, care este de fapt încrederea. Cum ar putea un agent economic care face un minim due diligence să vrea să intre în parteneriat cu un Guvern care în şase luni de la preluarea puterii a dat OUG 13 și a anunţat zeci de schimbări majore în economie pentru ca apoi să se răzgândească (impozitul pe gospodărie, zvonurile privind naționalizarea pilonului doi de pensii, taxa de solidaritate, impozitarea pe cifra de afaceri etc.)? Cine e atât de nebun încât să-și riște banii într-un astfel de context? Așadar, cheia reușitei parteneriatelor public-private – și a oricărui parteneriat – este încrederea. Iar Guvernul României, mai ales cel actual, nu stă deloc bine la acest capitol.

De reflectat pentru toată lumea care se plânge de starea infrastructurii românești: nu avem infrastructură nu doar pentru că nu avem suficienți bani, ci mai ales pentru că nu știm să gestionăm investițiile publice. Soluțiile există. Trebuie doar să aibă de cine să fie aplicate. Este nevoie așadar de oameni care se pricep și care pot să impună aceste soluții. Când vor apărea aceștia, nu știm. Ceea ce știm deocamdată cu certitudine este că unul din doi români are toaleta în fundul curții, cinci români mor zilnic pe șoselele patriei (dublul mediei UE, depăşiţi doar de bulgari), cea mai mare companie din România pierde 68 de euro pentru fiecare mașină din cauza lipsei autostrăzii Pitești-Sibiu, iar lista poate continua pe multe rânduri. În tot acest timp, cei care ne conduc care ne conduc mai fac o vrajă și continuă să-şi umfle buzunarele pe barba noastră. Şi apoi să ne ceară, senini, votul.

A contribuit Alin Iliescu

Credite foto: Guliver/Getty Images

Fii primul care comentează

Vă rugăm să vă verificaţi email-ul pentru a vă activa contul.