Blog | Sebastian Burduja

Blog

M-am decis sa plec din Romania. Blestemul si sansa (auto)exilului nostru

Aceste randuri sunt mai mult despre prezent decat despre trecut. Recunosc, sunt un optimist convins si un bolnav incurabil de Romania. Poate de aceea incerc sa intrevad o raza de lumina, in toata noaptea (mintii) care ne-a cuprins de buna bucata de vreme. Mi-a trecut prin minte gandul ca tot raul asta prin care trecem s-ar putea sa fie spre binele nostru, asa cum voi explica mai jos.

Am sarbatorit recent Unirea Principatelor. Un act istoric si curajos implinit de elita vremii. Primul pas spre infaptuirea statului roman modern. Asa cum mentiona si Bianca Felseghi intr-un articol remarcabil, marele nostru succes diplomatic din 1859 s-a datorat unui proces pe care am putea sa-l numim, in termeni actuali, cea mai mare campanie de lobby romanesc: punerea in act a unui proiect de tara, in baza unei strategii nationale, cu sprijinul Marilor Puteri ale vremii.

Portretele protagonistilor de atunci sunt fascinante. Erau in general fii de boieri mijlocii si avusesera sansa sa studieze in Vest si sa se conecteze la "ideile innoitoare". Revenind acasa, au condus si participat la Revolutia de la 1848. Bianca Felseghi ne reaminteste si un detaliu deseori trecut cu vederea: varstele lor fragede. In medie, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Balcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri aveau in jur de 30 de ani la momentul in care deveneau liderii miscarii pasoptiste. Dupa cum se stie, Revolutia lor a fost inabusita prin forta mai intai in Moldova, apoi in Tara Romaneasca si in final si in Transilvania, iar ei au fost exilati si tinuti departe de tara timp de 53 de ani, cumulat. Un esec total, cel putin in aparenta si pe termen scurt.

Exilul lor de atunci a reprezentat sansa Romaniei. Scoliti in marile capitale europene, aveau relatii, cunostinte si stapaneau bine multiple limbi straine. Doar asa au putut promova eficient cauza romaneasca la cancelariile straine, timp de 10 ani. Apoi, cand contextul istoric a devenit favorabil, au actionat. Reteta succesului made in Romania din 1859 a avut trei ingrediente: perseverentacuraj si o doza optima de idealism.

Citeşte mai mult

Partidul Sub-Dezvoltării a capturat România

Zilele trecute, fără să vreau, mi-a trecut prin minte o comparaţie între reuniunile de la Davos 2018 şi întâlnirile de la CEx-ul PSD. Undeva, departe, Prim-Ministrul Indiei vorbeşte despre cele trei mari pericole la adresa omenirii: schimbările climatice, terorismul şi reacţiile împotriva globalizării. Aici, la noi, feţe zâmbitoare trântesc şi pun guverne, negociază ministere, zâmbesc superior, privindu-şi supuşii cu îngăduinţă şi indiferenţă.

Cei mai puternici oameni ai lumii sunt modeşti, inteligenţi, decenţi. Schimbă idei, ştiu să asculte şi să înţeleagă. La noi, în schimb, TeleorMan îi bate de le sună apa în cap pe SuperMan şi pe SpiderMan. Chiar şi Chuck Norris a refuzat politicos lupta cu Ayatollahul mustăcios şi oastea lui. Ei sunt dumnezeii pe pământ, care fericesc poporul. Vai de noi!

Totodată, zilele acestea PSD a lansat cu mult aplomb patriotic Programul de Guvernare Dragnea 3.0. Acesta se încadrează perfect în tiparele mereu actuale ale genialului Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!” (Farfuridi, O scrisoare pierdută).

Noua versiune a „bibliei” Dragnea arată la fel ca celelalte: crunt. Nu am înţeles niciodată opiniile emise în spaţiul public de unii comentatori care au lăudat programul PSD. Încă de la prima variantă din campania din 2016, acest document a fost în mod evident o înşiruire prostească de promisiuni şi măsuri fanteziste, care adesea se bat cap în cap şi/sau aruncă în aer toată economia (impozitul pe aşa-numitele gospodării, naţionalizarea pilonului II de pensii etc.). Ce rămâne cert este că nu există absolut nicio viziune de dezvoltare a ţării. Mai mult, din noua versiune s-au eliminat mai multe termene pentru măsuri trâmbiţate în campanie (a dispărut, de exemplu, data pentru achitarea taxelor online).

Citeşte mai mult

În Noul Război Rece, ruşii atacă cu o armă Made in URSS: Kompromatul

La cum arată tabloul politic actual, ne aşteaptă un nou an plin de evenimente: începutul lui 2018 poate fi la fel de agitat ca începutul lui 2017, când, din fericire, am făcut împreună istorie şi am reuşit să oprim, datorită celor mai mari proteste de stradă de după 1990, teribila OUG 13. A fost doar o bătălie, însă absurdul război pe care conducătorii noştri ni l-au declarat nouă, tuturor cetăţenilor cinstiţi din această ţară, continuă. Masacrarea justiţiei independente şi scoaterea de facto a României din rândul democraţiilor liberale este la un pas să se producă, iar rezistenţa noastră a devenit o datorie sacră.

Forţa societăţii civile s-a trezit, însă şi imperiul răului contraatacă. Ca orice tentativă de subminare a unei democraţii, asaltul PSD-ALDE împotriva statului de drept îşi găseşte un aliat serios în Rusia. Dacă aruncăm o privire asupra publicaţiilor „de casă” ale Kremlinului în România precum Sputnik sau Russia Today, vom intui uşor intenţiile autorilor, regăsind materiale care elogiază personaje precum Liviu Pleşoianu, deputat PSD şi vajnic adversar al DNA, sau materiale care încearcă să o compromită pe procuroarea Alexandra Lăncrănjan, care instrumentează dosarul Dragnea. 

În cazul celei din urmă, oficiosul Kremlinului îi dă un verdict de „incompatibilitate clară” deoarece… apare într-o poză alături de Raluca Prună, Cristina Guseth, Sabina Fati şi Andreea Pora, pe care publicaţia rusească le numește „militante anti-Dragnea”. Curat conflict de interese, coane Ivane! Umează şi alte tentative jalnice de discreditare a acesteia, care merg de la aprecieri ridicole referitoare la aspectul tinerei procuroare până la bârfe legate de presupuse relaţii amoroase.

Deşi argumentele invocate sunt puerile şi nefondate, merită atenție tactica utilizată. Publicarea unor matetriale compromiţătoare, fie ele foto sau video, poartă denumirea de kompromat (cuvânt care provine chiar de la cele două cuvinte, „material compromițător”). Este un instrument care a fost folosit din plin de KGB în perioada Războiului Rece şi de care regimul Putin face din nou uz de fiecare dată când vrea să-şi elimine inamicii. Fiecare face ce știe mai bine. Este, putem spune, varianta rusească a şantajului. 

Țintele regimului de la Kremlin sunt anihilate de multe ori prin această armă: se fac presiuni asupra lor, sub ameninţarea unor fotografii sau videoclipuri menite a le discredita. Atenţie, ele nu trebuie să fie autentice. În război este permis orice, inclusiv probe fabricate. Trimiterile la viaţa privată a procuroarei Alexandra Lăncrănjan nu sunt întâmplătoare , o bună parte a kompromat-urilor constând în materiale video sau foto în care subiecţii sunt surprinşi în ipostaze intime (uneori întreţinând relaţii homosexuale sau apelând la serviciile unor prostituate). 

Din nou, veridicitatea multora nu este probată. Ceea ce contează este însă sădirea îndoielii în mintea publicului, asocierea persoanei cu respectiva faptă presupus incriminatoare.

 

Citeşte mai mult

Liviu Dragnea are dreptate

"Maine stam la CEx pana iese fumul alb", a spus el ieri, zambind pe sub mustata. Si-a frecat apoi mainile de multumire, avand impresia ca face un fel de joc planetar si ca Romania intreaga asteapta un nou Papa, uns de el, Ayatollahul natiunii.

Dupa CEx, intrebat de catre reporteri cine a castigat, omul cu mustata a raspuns printr-un singur cuvant: "Partidul". Si are dreptate. A castigat PSDragnea, ca sa preiau expresia lui Cristian Tudor Popescu. A castigat el, si cu el marionetele lui semianalfabete ajunse ministri, in frunte cu fosta supprefecta Carmen Dan. Si atat. "Decat" ei au castigat. In rest, nimeni altcineva.

Au pierdut in schimb milioane de romani. Si au pierdut mult mai mult decat ce au castigat ei. Ei si-au prelungit privilegiile si functiile, oricum degraba trecatoare. Noi am pierdut ani din viata. Am pierdut sanse istorice, precum prima vizita din istorie a unui premier japonez in tara noastra, insotit (atentie!) de reprezentantii a 30 de companii nipone care ar fi vrut sa investeasca in Romania.

Am pierdut bruma de demnitate pe care o mai aveam pe plan international: ce cetatean european sau american normal la cap ar putea intelege de ce Romania schimba doi premieri intr-un an, cand are o majoritate parlamentara solida? Dar am pierdut si foarte multi bani. Un articol aparut in prestigioasa publicatie Bloomberg cu doar doua zile in urma analizeaza paradoxul Romaniei: tara cu cea mai mare crestere economica in care lumea a ramas la fel de saraca.

Concluzia materialului este urmatoarea: in pofida unei cresteri explozive a produsului intern brut, pe fondul majorarii salariilor in sectorul public si al reducerii taxelor, avutia tarii noastre, calculata raportand activele oamenilor la venitul disponibil, ramane la aproximativ acelasi nivel de acum cinci ani. Asta ca sa stim cum sa interpretam pe viitor anunturile guvernamentale bombastice privind "depasirea Chinei".

Pentru prima oara de la Revolutie, Romania este condusa in functie de interesele, cheful si toanele unui singur individ, care face ce vrea in aceasta tara. Vede o balta care ii place? O trece pe numele lui. Vede un prim-ministru care nu-i place? Il schimba din functie. Nu conteaza ca avem o medie de doi premieri pe an cu PSD la guvernare. Conteaza doar ca el a castigat. Convins de iluzia propriei anverguri, e convins ca e un Napoleon care "le face si le desface". In fapt, el si armata sa de aghiotanti sunt doar niste Nero ai zilelor noastre, care nu se dau in laturi de la nimic in lupta lor pentru ciolan.

Citeşte mai mult

România 2018: trezirea forţei şi contraatacul imperiului

De regulă, trecerea într-un nou an este un prilej de rezoluţii. În ceea ce priveşte anul 2018, acesta va fi cu siguranţă unul istoric. Semnificaţiei sale simbolice (centenarul Marii Uniri) i se adaugă una cât se poate de concretă: este un an decisiv pentru supravieţuirea democraţiei româneşti.

În 2018, România este la răscruce. Are de ales între o autostradă modernă care virează la Vest şi o potecă tenebroasă şi prăfuită care duce către Răsărit. Nu există cale de mijloc, iar pentru prosperitatea şi progresul nostru alegerea nu poate fi decât una: Vestul, democraţia, liberalismul. În câteva cuvinte, o renaştere naţională în cel mai bun context istoric şi geopolitic pe care îl putem avea. 

Istoria are coincidenţele sale aproape înfricoşător de simetrice. Renaşterea României poate avea loc fix 100 de ani după naşterea sa. Atunci, pe lângă contextul internaţional favorabil, a fost nevoie de două elemente pentru ca obiectivul nostru naţional să reuşească: implicare şi consens. Şi nu doar din partea elitei politice, ci din partea fiecăruia dintre noi. Aceasta ar fi trezirea forţei. Şi aceasta trebuie să fie rezoluţia noastră, a tuturor pentru 2018: să luptăm împreună pentru o Românie în 3D – democratică, dezvoltată, demnă. Dar asta nu va veni deloc uşor, pentru că imperiul contraatacă, atât în plan intern (dinspre exponenţii sistemului „CRIB” – comunist-rural-industrial-balcanic, în registrul lui Barbu Mateescu), cât şi în plan extern (dinspre Est).

Citeşte mai mult

Și totuși România. Investitorii din IT fac bilanțul: dacă în Londra câștigi 4.500 de lire sterline/ lună, în România trebuie să câștigi doar 1.365 lire sterline/ lună ca să ai același standard de viață

Recent, chiar dacă pare deja acum o eternitate după toate cele întâmplate de atunci, am sărbătorit Ziua Națională a României. Am vorbit despre trecutul nostru, despre comorile deseori uitate ale acestei ţări şi despre compatrioții cu care ne mândrim. De multe ori, poate de prea multe, vorbim despre neajunsurile acestei ţări. Despre faţa sa urâtă, pentru care găsim mai mereu, în urma tuturor reflecțiilor şi raționamentelor logice, aceeaşi explicație: prostia şi hoția celor care o conduc. Am făcut-o şi noi, vorbind despre piedicile absurde pe care statul le pune antreprenorilor români.

Şi totuși, așa cum e ea, cu toate imperfecțiunile ei, România are și câteva avantaje uriașe, care atrag în continuare investiții și generează dezvoltare. În acest articol vom încerca să vorbim şi despre acestea, aducând poate câteva motive de speranță într-o realitate cotidiană marcată mai mereu de deziluzii, frustrări și renunțări. 

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi. Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i-au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România. „Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Citeşte mai mult

Ultima soluţie: grevă generală

Despre ce se întâmplă în aceste zile în Parlament nu mai mai este nimic de spus. Nu are rost. Ştim cu toţii deja şi ni se confirmă în fiecare zi. Măsurile luate astăzi sunt cel mai grav atentat la democraţia românească din scurta şi fragila ei istorie postdecembristă.

A venit vremea să spunem lucrurilor pe nume, răspicat: ce se întâmplă azi în România este despre libertatea noastră. România e în faţa unei alegeri capitale: stat liber vs. #statcapturat. Actuala majoritatea parlamentară dezbină, îi învrăjbeşte pe români unii contra altora, inventează pretexte ridicole precum „state paralele” pentru a-şi legitima asaltul la independenţa justiţiei şi ne deraiază înspre Est de pe traiectoria noastră occidentală şi europeană. Partenerii noştri strategici ne-au atenţionat în cel mai ferm mod cu putinţă că slăbirea justiţiei înseamnă drumul spre prăpastie. E prea mult.

Pentru noi toţi cei care am ieşit în stradă în fiecare seară împotriva acestui atentat la democraţie, dispariţia Majestăţii Sale Regele Mihai ne-a condus către un gest firesc: suspendarea protestelor. O perioadă de doliu naţional înseamnă, dincolo de solemnitate şi respect pentru figura celui dispărut, un prilej de reflecţie şi concordie. În paralel, membrii majorităţii parlamentare, formată mai ales din urmaşii politici ai lui Ion Iliescu, abia aşteptau acest pretext pentru a fura startul. După ce l-au plâns cu ipocrizie pe Rege, au trecut cu voioşie la votat sute de amendamente toxice la pachet, chiar după încheierea şedinţei solemne din Parlament ţinute în memoria Majestăţii Sale. Şi-au dovedit astfel măsura fără măsură a nesimţirii şi nemerniciei lor.

Ironia sorţii face ca tocmai în cadrul acelei şedinţe să se difuzeze discursul Regelui Mihai din 2011, în care Majestatea Sa spunea: „Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa”. Cuvintele Majestăţii Sale au fost parcă o premoniţie pentru a defini acest moment trist şi revoltător: tocmai de cinism, interes îngust şi laşitate au dat dovadă parlamentarii majorităţii, profitând de zilele de dispariţia Majestăţii Sale pentru a mutila legile justiţiei. Şi pentru ca ipocrizia să atingă cote monumentale, Liviu Dragnea adaugă în cadrul şedinţei solemne: „Discursul Regelui din Parlament din 2011 poate fi considerat testamentul lui politic”. Comentariile sunt de prisos.

Citeşte mai mult

Cel mai frumos cadou pe care poti sa-l faci Romaniei de 1 Decembrie

Astazi este ziua ei: implineste 99 de ani. Nu stiu daca e mult sau putin. Oricum, se spune ca varsta e doar un numar. Tot ceea ce conteaza este sa poti privi cu fruntea sus spre trecut si cu speranta spre viitor. Azi toata lumea o sarbatoreste, ii ureaza un viitor stralucitor si ii invoca trecutul glorios.

Dar adevarul este ca, de ziua ei, ea nu se simte asa bine. Este trista, cenusie si ingrijorata. Se simte purtata undeva unde nu doreste sa fie. Undeva unde a mai fost, iar amintirile acelor vremuri o inspaimanta: bezna, foame, cozi si gratii. Ar vrea sa simta ca este cu adevarat pe un drum bun. Azi, ea sufera. Unii spun chiar ca e pe moarte.. Viitorul pare tot mai sumbru, dar ea are totusi o certitudine: nu e singura.

Alaturi de ea sunt milioane de cetateni care ies in strada pentru ca le pasa de viitorul ei. Sau poate nu ies in strada, dar le pasa, sincer, de ea.

Alaturi de ea sunt si milioanele de romani care, odata cu venirea lunii decembrie, simt un dor tot mai mare de copiii, de parintii si de prietenii lor, dar si ea. Ei sunt cei care au fost fortati sa o paraseasca, dar inca o poarta in suflet, o pretuiesc si o respecta. Ei sunt cei care fac diferenta intre ea si cei care o conduc deocamdata. Mare diferenta.

Alaturi de ea sunt viitoarele nume care se vor regasi in cartile de istorie, marii campioni si tinerele genii care, cu ocazia fiecarui record doborat, premiu acordat sau performanta realizata o invoca, ii multumesc si ii declara dragostea.

Ea nu e singura pentru ca te are alaturi pe tine.

Cu siguranta azi te vei gandi la ea. Poate o vei sarbatori rememorand faptele eroilor sai, poate vei participa la parada tinuta in cinstea ei. Poate vei flutura un steag de la balcon. Poate nu vei face nimic din toate astea, dar, chiar si asa, macar vei dori ca ei sa-i fie bine. Pentru ca daca ei ii va fi bine, iti va fi bine si tie bine, si copiilor tai.

De aceea, poate mersul la parada si fluturarea steagului nu sunt suficiente in acest an. Acum, cand ea se teme pentru viitorul sau, trebuie ca tu, eu, noi toti sa-i redam speranta in ziua de maine. Sa-i facem un cadou - doar e ziua ei. Iar pentru ea, cel mai frumos cadou ar fi sa-i aratam ca ne pasa de ea. Nu doar sa-i spunem, bombastic, ca o iubim, ci sa-i aratam asta - sa facem, cu totii, cate ceva pentru ea.

Citeşte mai mult

Proiect de ţară: întoarcerea acasă

Aceste rânduri sunt mai ales pentru milioanele de români din diaspora. Este vorba despre cei pe care ultimii 28 de ani de România – şi chiar mai bine decât atât – i-au alungat peste hotare.

Au plecat nu pentru că i-a dat binele afară din ţară, ci în căutarea unei vieţi normale şi decente. Au lăsat în urmă casă, prieteni, părinţi şi, de multe ori, propriii lor copii. Se spune că au plecat dintre cei mai buni: olimpici internaţionali, medici, asistenţi, profesori, informaticieni, manageri, sudori, zidari, mecanici, bucătari, marinari, antreprenori etc. Au plecat atât de mulţi încât România a ajuns pe locul doi în lume, după Siria, în ceea ce priveşte rata de creştere a emigraţiei. Şi pleacă în continuare: 9 în fiecare oră.

În tot acest timp, unii au luat-o în sens invers sau poate aparent chiar pe „pe sens interzis”. Au plecat la studii sau la muncă şi, după luni sau ani de zile, au decis să revină acasă. Cu toate greutăţile acestui pas, în contrast cu tot ceea ce se întâmplă zilnic în România, s-au întors în ţară. Pragmatism? Patriotism? Idealism? Nebunie? Nimic din toate astea sau toate la un loc?

Despre cei întorşi acasă nu ştim foarte multe: nici câţi sunt, nici cine sunt, nici ce fac. Statul român nu are astfel de statistici, deşi această resursă umană „repatriată” ar trebui să-i intereseze în mod special pe cei care ne conduc. De ce? Pentru că în general se întorc cu un bagaj unic de cunoştinţe, experienţe, relaţii şi capital. Se întorc cu un curaj dobândit în condiţii grele, curajul de a face ceva pe cont propriu, fără a avea nevoie de ajutorul nimănui. Vin cu aerul proaspăt al celor care au luat viaţa în piept, au reuşit într-un mediu competitiv şi totuşi au ales să revină în România. De ce?

De zece ani de zile, am făcut o cauză din întoarcerea acasă a românilor din diaspora. Am cunoscut astfel nenumărate exemple de oameni care au revenit acasă după o experienţă de studii sau de muncă peste hotare. În 2008, când porneam proiectul Ligii Studenţilor Români din Străinătate (LSRS), aproape nimeni nu vorbea despre tinerii plecaţi la studii, cu atât mai puţin despre întoarcerea lor acasă.

Citeşte mai mult

Tu ce ești pregătit să faci?

E timpul să spunem lucrurilor pe nume. E uşor a renunţa la luptă atunci când totul pare pierdut. Asta devine şi cea mai facilă scuză: „oricum n-am ce să fac”. Am scris rândurile de mai jos pentru tine, cetăţean implicat, nu turmentat, cu gândul că nu ai renunţat. România are nevoie de tine mai mult ca oricând. Ne vedem în stradă duminica asta. Ne vedem la vot. Şi da, trebuie să ne vedem şi pe listele de candidaţi la următoarele alegeri.

Omule,

Probabil nu ne cunoaştem, dar am să-ţi scriu aceste rânduri ca şi cum ne-am şti de-o viaţă. 

Omule, au trecut 28 de ani de când o ţară întreagă striga: „LI-BER-TA-TE”. 28 de ani în care n-am ştiut ce să alegem şi acum ştim doar că nu ne-am ales cu nimic. Aşa a ajuns România la răscruce azi. Azi mai mult ca oricând. Justiţia e în cumpănă. Economia se prăbuşeşte pe steroizi dar fără paraşută. Infractorii sunt liberi şi veseli, cu milioanele lor puse bine la umbra cocotierilor. Nouă români sunt alungaţi din ţară în fiecare oră, iar la creşterea ratei emigraţiei România are argintul mondial, după Siria. Omule, aşa nu se mai poate. Lupta e pe viaţă şi moarte, aici şi acum. Ori noi, ori ei.

Omule, eu unul m-am săturat să fiu condus de nemernici şi de imbecili. Ori simţi şi tu asta, ori ba. Dacă ba, opreşte-te din citit aici. N-are sens să-ţi pierzi vremea. Dacă îi susţii pe ei, inclusiv după ultimul an, vreau doar să ştii că nu te condamn. Sunt convins că nu te-a dat binele afară din casă de-ai ajuns să-ţi vinzi votul şi demnitatea. Nu e vina ta, pentru că de fapt n-ai avut niciodată de ales.

Dacă totuşi simţim la fel, omule, te întreb: ce eşti pregătit să faci? Te-ai săturat şi tot ce faci este să-o arzi pe Facebook cu „n-ai ce să faci”, „e nasoală rău, dar aia e”, „merge şi-aşa” şi alte variaţiuni? Poţi de asemenea să te opreşti din citit. Deci înţelegi că aşa nu se mai poate dar nu faci de fapt nimic ca să schimbi lucrurile. Atunci ori eşti masochist şi egoist, ori eşti laş. Tu eşti cel mai vinovat în toată povestea asta pentru că, deşi ai puterea să faci ceva, te-ai lăsat convins – tot de ei – că nimic nu se mai poate face în ţara asta. Că toţi sunt la fel şi că oricum nu se schimbă nimic. Avantaj ei.

Citeşte mai mult