Blog | Sebastian Burduja

Blog

România lui Liviu, Sevil şi Rovana sau România lui Călin, Elif şi Cornel?

sevilrovanaliviuÎn anul 2017, într-o ţară din Uniunea Europeană, doi miniştri intervin pentru a trece o insulă din proprietatea statului în mâinile jupânului lor politic. Un tun. Un fleac, ne-au ciuruit. De 27 de ani.

În anul 2017, într-o ţară din Uniunea Europeană, două studente reuşesc să inventeze un îngrăşământ natural, folosind doar resturi organice. Produsul a fost premiat deja la o competiţie internaţională şi ar putea reprezenta o transformare importantă a agriculturii ecologice.

Probabil aţi recunoscut protagoniştii din prima situaţie descrisă. Se întâmplă în România şi reprezintă o ştire la care privim din nou cu dezgust, dar nu cu uimire. Din păcate, am ajuns să nu ne mai mirăm că un nou jaf de proporţii are loc în România, instrumentat chiar de „liderii” săi. Acesta este România lui Liviu, a lui Sevil şi a Rovanei. România în care domeniul public e domeniul baronilor. România imposturii. România oamenilor mici, aşa cum scriam pe Adevărul recent.

Probabil că nu la fel de multă lume ştie însă cine sunt eroinele din cea de-a doua poveste. Ele se numesc Elif Memet şi Alexandra Carapcea şi sunt studente la facultăţi de prestigiu din străinătate: Alexandra învaţă în Marea Britanie, iar Elif la Universitatea Columbia din SUA.

Pe Elif am cunoscut-o când a acceptat invitaţia de a face parte din Fundaţia CAESAR, primind şi premiul pentru lideri în devenire. La doar 20 de ani, Elif este unul dintre liderii autentici cu care România chiar se poate mândri. A fost singura elevă de liceu desemnată ca reprezentant al Harvard World Model United Nations (WorldMUN 2014). La nici 18 ani, a devenit cel mai tȃnăr ambasador Bloomberg din lume. Totodată, eseul său pe tema eradicării sărăciei globale s-a clasat pe locul 13 la nivel mondial, fiind primul din Europa. A fost invitată la Casa Albă pentru a-l prezenta şi premiată de însuşi Barack Obama. De asemenea, Elif a obţinut titlul de „Science Research Fellow“ la Columbia University în New York şi a fost selectată încă din anul I de facultate pentru colaborarea cu profesorul Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, în condiţiile în care acesta coordonează doar lucrări de masterat şi doctorat.

Citeşte mai mult

„- Ce faci, mamă?” „- Ce să fac, mă lupt să-mi fac meseria”. Cum arată viața unui medic de familie în sistemul păstorit de „securenii” de azi și de mâine

medicdefamilieÎn urmă cu un an de zile, Guvernul Cioloş anunţa că sănătatea va fi prioritatea numărul unu a cabinetului său, în contextul uriaşului scandal al dezinfectanţilor diluaţi. Ajungeam atunci pe prima pagină a cotidianelor internaţionale cu un caz de corupţie şocant, care stabilea noi recorduri în ceea ce privește josnicia unor păpușari ai sistemului de sănătate: indivizi care, cu bună știință, puneau în pericol viața unor pacienți pentru a-şi spori averile. Ulterior, am avut cazul managerului Secureanu, cel care scotea milioane de euro din casieria spitalului pe care-l conducea pentru a-și cumpăra inelul „Suleyman Magnificul”, alături de alte bijuterii sau cadouri pentru el sau apropiații săi.

Un an mai târziu, sănătatea revine pe agenda publică. Nu, nu pentru că am inaugura noi spitale sau pentru că am înregistra o scădere a ratelor de infecţii nosocomiale, ci din cauza unor noi cazuri despre care vorbim în aceiași termeni: devalizare, incompetenţă, nepăsare şi, din nou, pacienţi lăsaţi să moară din cauza intereselor economice ale unor infractori lipsiţi de orice fibră morală. 

Vorbim atât despre scandalul de la CNAS, unde avocaţii care depuneau dosare în numele unor pacienţi fictivi aveau prioritate în faţa imobilizaţilor pe tărgi sau în scaune, cât şi despre cazul celor doi neurochirurgi de la Colentina, pregătiți la cel mai înalt nivel în străinătate, întorși acasă pentru un proiect strategic și acum forţaţi să demisioneze din cauza sabotării continue la care au fost supuşi de managementul impus de Gabriela Firea, lăsând în voia Domnului pacienţi cu boli grave. Suprapunem peste toate acestea un grafic tragic de la Eurostat, din iunie 2017, care arată că în România aproape 1 din 2 pacienți mor cu zile. Suntem și noi primii în Europa la ceva. Acel ceva care ține de nivelul de bază a oricărei societăți: dreptul la viață a cetățenilor ei.

Totul duce la aceeaşi concluzie dureroasă: corupţia nu doar că ucide, la propriu, dar şi dezumanizează. Aceste cazuri aproape neverosimile pentru o persoană cu o minimă conştiinţă morală, în care unii lasă în urmă cadavre pentru îmbogăţirea lor ilicită, înseamnă nu numai încălcări grave ale legilor, dar şi abandonul unor valori fundamentale. 

Citeşte mai mult

Cum puteţi ajunge la Stanford şi Harvard

ceremonieharvardA început un nou an şcolar, cu emoţii şi cu zarvă. Este încă un prilej pentru a dezbate situaţia disperată a sistemului românesc de educaţie – un subiect despre care nu vorbim niciodată prea mult, având în vedere uriaşa sa miză: pregătirea celei mai importante resurse a acestei ţări, oamenii săi.

Sau în cuvintele lui Marian Staş: „România pe bune începe cu şcoala pe bune”. Discuţiile din ultimele săptămâni nu sunt însă despre valorile în jurul cărora trebuie reconstruit acest sistem sau despre adaptarea curriculum-ului la evoluţiile social-economice, ci, din păcate, despre incapacitatea politrucilor cu pixul în mână de a asigura o infrastructură de bază elevilor noştri, fie că vorbim de manuale pregătite la timp sau de şcoli sigure. Este un nou eşec al statului român, la vârful căruia domnesc prostia şi hoţia şi care dovedeşte (a câta oară?) că nu este pregătit să gestioneze sistemul nici măcar în forma sa actuală.

Pentru a ilustra toată această stare de fapt, nici că se putea un exemplu mai grăitor decât îndemnul părintesc al deputatului PSD Călin Matei, absolvent de patru facultăţi conform CV-ului său: „Nici mie nu mi-a fost draga şcoala,ca la majoritatea dintre voi. Da nu am avut ce face, tot ca majoritatea dintre voi! Pana la următoarea vacanţa ,pune-ţi mâna pe carte, fiţi cuminţi şi nu fumaţi in budă! Succes!” Ca la examenul de capacitate, rămâne să identificaţi erorile din textul reprodus întocmai. 

Dar ce aşteptări privitoare la reforme structurale sau politici vizionare putem avea de la cei care conduc statul român când în Capitala ţării, din 420 de şcoli şi grădiniţe, doar 22 au autorizaţie pentru securitate şi incendiu? Ni se răspunde de către dl. Tudose că asta este un moft sau o simplă scăpare birocratică. Cine răspunde oare în cazul unei tragedii? Şi cât ne încălzeşte o declaraţia aruncată în vânt când ne trimitem în fiecare zi copiii să studieze în clădiri neautorizate? Soluţiile cu care vin aleşii noştri, precum compendiul cu 12 materii, sunt rezolvări tipice modului de gândire a celor care ne-au condus până acum: improvizaţii pe ultima sută de metri şi idei creţe experimentate pe elevii români, toate acestea pe banii noştri. „Las-o bă că merge şi aşa”. Halal exemplu pentru cei care, într-o bună zi, vor trece de pe băncile şcolii pe piaţa muncii, sau chiar în sectorul public, unii în funcţii de decizie. Să vedem dacă şi cine va mai rămâne în România să îşi urmeze visurile...şi să ne plătească şi nouă pensiile (pilonul 1 şi, mai nou, 2).

Citeşte mai mult

Triumful imposturii: vremea oamenilor mici

imposturaAm susţinut mereu că cea mai de preţ resursă a unei ţări sunt oamenii săi. Iar o ţară care nu ştie să aibă grijă de oamenii ei nu poate şi nu merită să se dezvolte.

Cu atât mai mult în cazul României, din care astăzi pleacă 9 români pe oră. Suntem statul cu cea mai rapidă creştere a emigraţiei după Siria, ţară aflată în plin război civil.

Din 2008, prin înfiinţarea unor organizaţii precum Liga Studenţilor Români din Străinătate sau Fundaţia CAESAR, am susţinut efortul de recuperare a acestei resurse strategice: România de dincolo de graniţe. La început am fost o mână de oameni, cărora li se spunea mereu: „nu vă mai zbateţi degeaba, românii din diaspora nu pot fi uniţi şi nu mai vor să audă de România, vedeţi-vă de treaba voastră”. Am insistat, iar în timp s-au alăturat proiectelor noastre câteva sute şi apoi mii de idealişti.

Întoarcerea acasă sau măcar spre casă a fost marele nostru deziderat de la bun început. LSRS şi apoi CAESAR au oferit studenţilor şi absolvenţilor de studii în străinătate şansa de a avea o voce şi de a se pune în slujba compatrioţilor lor. Astăzi, cele două platforme au ajuns la maturitate: Liga este, se spune, cea mai mare organizaţie civică românească din lume (peste 14.000 de membri în 40 de ţări), iar Fundaţia CAESAR este un think tank românesc care numără peste 2.500 de experţi de top. Impactul celor două organizaţii este, fără falsă modestie, remarcabil: sunt câteva sute de proiecte implementate şi zeci de mii de tineri (şi mai puţin tineri) români care au avut acces la o educaţie de top, la o casă departe de casă şi la o punte spre România, atunci când şi-au dorit-o. Totul a fost realizat prin voluntariat. După cum spune colegul meu, Dragoş Preda: voluntariat – din latinescul voluntarius – înseamnă să faci ceva prin proprie voinţă, liber exprimată şi fără a urmări un interes propriu. Ce poate fi mai frumos?

În toţi aceşti ani, tot acest efort a stârnit nenumărate reacţii pozitive. Am primit nenumărate mesaje de susţinere şi de felicitare pentru ideea de a sprijini şansa tinerilor români la o educaţie mai bună, de a promova „olimpicii” ţării, de a readuce în România „creierele” şi de a încuraja „elitele” să se implice în spaţiul public. Când o parte dintre noi şi-au asumat – cu toate riscurile – implicarea în arena publică prin PACT, am primit din nou nesperate încurajări. 

Citeşte mai mult

Charlottesville, momentul #resist al Americii. Eclipsa a trecut, întunericul rămâne

charlottesville„Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se”, spunea Nicolae Iorga. De asemenea, istoria are darul de a se repeta în cele mai neașteptate moduri. Acum o jumătate de an, cuvântul de ordine în România era #rezist. În plină iarnă, România fierbea în toiul celor mai mari proteste de după Revoluție. OUG 13 a fost pasul pe care puterea politică de la București l-a făcut dincolo de acceptabil. Puterea politică a mers prea departe, cetățenii nu au mai tolerat. Corupţia, punct principal pe agenda publică românească de ani de zile, un „brand de țară” nedorit şi un motiv de jenă pentru toţi românii cinstiți, s-a dovedit a fi tema care, parafrazând una dintre miile de pancarte memorabile, i-a făcut până şi pe introvertiți să iasă în stradă. Concluzia? Atunci când politicienii se joacă cu marile sensibilități naționale suportă consecințele.

Este lecția pe care urmează să o învețe şi Donald Trump. În SUA are loc acum o nouă mişcare de #rezistenţă. Manifestarea, dar şi simbolistica sunt similare: cuvântul #resist proiectat pe Trump Tower, simbolul puterii actuale în Statele Unite. Iar asemănările nu se opresc aici. Întocmai ca „liderii” de pe Dâmbovița în iarnă, Donald Trump a eșuat în a gestiona una dintre temele sensibile ale poporului pe care îl conduce: rasismul. 

În ciuda tuturor gafelor, măsurilor controversate sau a popularității sale aflate la un minim istoric pentru un preşedinte in primul an de mandat, cazul Charlottesville pare a fi începutul sfârșitului pentru Trump. Timpul ne va da sau nu dreptate, dar un lucru e sigur: Trump a înregistrat unul dintre cele mai mari eșecuri ale mandatului său de până acum.

Zilele trecute, America a părut absorbită de eclipsa totală de soare. Dar subiectul cel mai arzător rămâne Charlottesville. Violențele din orășelul din Virginia au dus America într-o stare de șoc: cetățenilor săi nu le vine să creadă că trăiesc într-o țară atât de divizată, în care imagini desprinse parcă din secolul al XIX-lea, cu membri ai Ku Klux Klan mărșăluind cu torţe în mâini și strigând lozinci antisemite mai sunt încă posibile. Este o imagine care părea ficțiune în urmă cu 8 ani, când a fost ales primul preşedinte de culoare al Statelor Unite. Atunci, pe străzile din jurul universității Harvard, am văzut mii de americani plângând de bucurie. Era dovada supremă că țara lor trecuse peste relele trecutului. Un exemplu pentru întreaga lume că democrația americană funcționează pentru toți cetățenii ei. Un exemplu de „yes, we can”.  

Citeşte mai mult

România are şi Eroi. Astăzi suntem datori să ni-i amintim

eroiRomânia există datorită unor eroi. Eroi demni, repere de curaj, patriotism şi integritate. Eroi cu biografii care întrec şi cele mai spectaculoase scenarii de film. Eroi de care însă ştiu tot mai puţini români. Am susţinut mereu că vorbim prea puţin despre cei care ne fac sau ne-au făcut mândri în lumea întreagă.

Cei care ocupă locurile de cinste în memoria noastră colectivă şi în paginile manualelor de istorie şi nu numele irelevante care vor dispărea ireversibil în groapa comună a deţinătorilor vremelnici de funcţii. Astăzi, pe 19 august 2017, e rândul celor dintâi. Măcar pentru o zi, sacrificiul lor ne obligă să nu mai vorbim despre oamenii mici care ne fac de ruşine, ci despre Oamenii mari cu care ne mândrim. De unii poate aţi auzit, de alţii poate mai puţin. De ce tocmai azi?

În ziua de 19 august 1917, fix acum 100 de ani, în plin Război Mondial, au avut loc cele mai sângeroase bătălii dintre armata română şi cea a Puterilor Centrale. În mod miraculos, statul român (redus atunci doar la Moldova), a supravieţuit, iar Puterile Centrale nu au spart frontul, aşa cum s-a întâmplat în Ucraina sau Polonia. Eroismul soldaţilor români este cu atât mai lăudabil luând în calcul situaţia ingrată în care au fost puşi de „aliaţii“ lor ruşi. Din februarie 1917, schimbarea de regim din Rusia făcuse ca puterea să fie preluată de către Kerenski, care subminează grav disciplina armatei ruse. Se ajunge la situaţia fără precedent în istoria militară în care două divizii ruse de pe frontul românesc, a 13-a şi a 34-a, au încheiat înţelegeri scrise cu germanii, în care îşi luaseră angajamentul de a nu mai lupta. În mod incredibil, în convenţia respectivă, infanteria rusă s-a obligat să semnaleze nemţilor bateriile de artilerie rusă care ar deschide focul (artileriştii fiind mai puţin contaminaţi de spiritul revoluţionar), pentru a fi pedepsite de către inamic cu trageri de represalii. Acest gen de atitudine s-a văzut din plin şi în timpul luptelor din vara lui 1917. Astfel, pe 28 august, la Iveşti, divizia 124 rusă a rupt-o la fugă, fără să tragă un foc de armă, imediat ce a început înaintarea inamicului.

Citeşte mai mult

Cluj-Bucureşti, 2-0. Aşa se administrează pe bune un oraş modern

clujRecent, un prieten din Cluj mi-a spus un banc, ca de la un ardelean la un moldovean. Întrebare: „Cum latră câinii în Ardeal?” Răspuns: „No, ham.” Gluma-i glumă, dar tot mai multe date ne arată că există diferenţe tot mai mari de viziune şi de dezvoltare între România de dincolo de Carpaţi şi restul ţării.

În comparaţie cu oraşe precum Cluj, Oradea, Timişoara, Arad, sau Alba Iulia, cel mai prost arată Bucureştiul, deşi are cele mai mari resurse disponibile, deşi ca PIB/capita ajustat la puterea de cumpărare a depăşit oraşe ca Roma, Berlin, sau Madrid şi deşi este, vai de coadă fără cap, un „oraş smart unde locuiesc mulţi oameni smart”. 

Scriam nu cu mult timp în urmă despre cum Clujul începe să ia avans faţă de Bucureşti, ca destinaţie preferată a românilor. Studiul Băncii Mondiale citat atunci arăta că peste 15 la sută dintre români s-ar muta la Cluj-Napoca, datorită calităţii vieţii. Clujul devine cel mai atractiv „oraş secundar” al României – un „oraş magnet” în deplinul sens al cuvântului. Susţineam atunci că oraşul din Transilvania a înregistrat o „victorie” clară în faţa Bucureştiului, în principal datorită viziunii administraţiei locale, dublată de un mediu privat şi o societate civilă efervescente, toate în acord cu un principiu simplu: un oraş competitiv este un oraş unde se trăieşte bine. Altfel spus, calitatea vieţii contează pentru dezvoltarea economică. Era un 1-0 clar şi sec. 

Între timp, Clujul a mărit avantajul la 2-0 printr-o nouă victorie în faţa unui Bucureşti rămas cu kitsch şi circ. Nu vorbesc despre festivalul Untold, care a devenit unul dintre cele mai mari din Europa, aducând la Cluj nu mai puţin de 330.000 de participanţi şi zeci de milioane de euro economiei locale. Este într-adevăr un succes remarcabil, datorat în bună măsură şi administraţiei locale, dar meritul principal rămâne al organizatorilor săi. A compara Untold cu anumite concursuri de balcoane sau cu tot felul de idei aiuristice din zona „culturală” ar fi ridicol.

Citeşte mai mult

Banii n-aduc fericirea: de ce lipsa fondurilor nu este cea mai mare problemă a infrastructurii românești

infrastructuraÎn decursul ultimelor săptămâni, numeroase voci din spațiul public, de la analiști la reprezentanți ai marilor agenţi economici au tras semnale de alarmă în legătură cu un fenomen cu adevărat îngrijorător (şi pentru anterprenori şi pentru noi toţi): prăbuşirea investiţiilor publice

Cheltuielile statului român cu investițiile în primele şase luni ale anului au scăzut aproape la jumătate faţă de perioada similară a anului 2016. Sunt date oficiale ale Ministerului de Finanțe: 6 miliarde lei (0,7% din PIB) în anul 2017 faţă de 11 miliarde de lei (1,5% din PIB) în anul 2016. Şi asta în condiţiile în care, în aceeași perioadă, deficitul bugetar a crescut de la 3,9 miliarde de lei în 2016 la 6,3 miliarde de lei în prezent. 

Nu trebuie să enumerăm toate avantajele pe care investițiile publice le aduc în economie: crearea locurilor de muncă, dezvoltarea infrastructurii, stimularea unor sectoare economice esențiale, precum cel al construcțiilor etc. E suficient pentru oricine să înțeleagă că o țară în care peste 70% din exporturi merg peste spre Vest are nevoie de o autostradă care să conecteze portul Constanța de Nădlac (și/sau de Borș).

Toate aceste argumente par să nu fi fost suficient de convingătoare pentru PSD, care a transmis printr-un reprezentant de vază că prioritatea lor nu o reprezintă autostrăzile: „Autostrăzile pot să mai aștepte (…). Priorităţile PSD sunt salariile și pensiile”, a declarat domnul Eugen Nicolicea în cadrul unei emisiuni cu ceva timp în urmă. În paranteză fie spus, domnul Nicolicea are o viziune foarte interesantă asupra priorităților României, fiind inițiatorul a zeci de amendamente de ciuntire a legilor care asigură independența justiției. Vorbele domnului Nicolicea se regăsesc în totalitate în realitatea economică, acolo unde banii românilor nu merg către investiţii, ci către consum, o rețetă sigură pentru mărirea decalajului pe termen lung dintre România şi țările dezvoltate din UE. Conducătorii noștri, dar şi cetățenii care îi votează trebuie să înțeleagă un adevăr simplu: dacă vrem salarii ca în Germania, trebuie să avem mai întâi infrastructură ca în Germania.

Citeşte mai mult

Dilema antreprenorului din Neamţ şi cele 3 milioane de români despre care nu vorbește nimeni

piatraneamtDe multe ori am spus că pentru mine acasă înseamnă Neamţ. Este locul în care am crescut şi din care provin ambii mei părinți, iar soarta Neamțului nu-mi va fi niciodată indiferentă. Îl vizitez cât de des pot şi discut mereu cu oamenii de acolo despre nevoile şi aspirațiile lor. Este un contact vital cu România profundă. Din multe puncte de vedere, Neamțul este un județ reprezentativ pentru România. În ţara cu cea mai mare rată a migrației după Siria la nivel global, Neamțul este pe primul loc la proporția de români plecați la muncă în străinătate: aproape unul din doi nemțeni (circa 69.000 plecați în străinătate, faţă de 73.000 care au rămas deocamdată în țară). De asemenea, într-una dintre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană, Neamțul este județul cu cel mai mic salariu mediu.

Aflat recent acasă, discutam despre radiografia sumbră a economiei locale cu un antreprenor pe care îl cunosc de foarte mulți ani. Un om căruia nu o să-i dau numele, dar care reprezintă un model de reușită prin muncă pe cont propriu în condiții extrem de grele. Un om care a pus pe picioare o afacere de la zero, creând locuri de muncă şi aducând ceva mai multă bunăstare în casele câtorva sute de familii din Neamţ, în România profundă.  

Exact tipul de om pe care actualul Guvern nu numai că nu îl sprijină cu nimic, dar pe care vrea să îl împovăreze cu taxe şi impozite şi îi trimite controale peste controale pentru a stoarce tot cheful de a mai face ceva în această țară. Acest prieten îmi spunea cu glasul celui obosit și sătul:„Aş vrea să-mi extind compania, dar nu găsesc oameni care să muncească. Mulți dintre cei buni au plecat la muncă în străinătate. Unii dintre cei rămași nu vor să muncească pentru că le ajung ajutoarele sociale. Îmi vine să las totul, să închid prăvălia și să o iau de la capăt într-o țară normală. Ce sa fac?!” Sună cunoscut? Probabil că da, pentru că problemele antreprenorului din Neamţ sunt relevante pentru mai toată România. Recent, un studiu efectuat de compania KeysFin la finalul lunii mai arată că numărul locurilor de muncă vacante a crescut de la 38.625 în 2009 la 59.753 în 2016.

Întrebarea prietenului meu are două răspunsuri posibile. O primă soluție la care au apelat unele companii este reprezentată de forța de muncă externă: lucrători din Republica Moldova sau chiar din China. Unele estimări arată că pentru a acoperi deficitul de forţă de muncă ar fi nevoie de aproximativ un milion de astfel de imigranți. Cât este însă de pregătită România pentru un astfel de aflux de imigranți? Experiențele altor state membre ale UE ne arată că această soluție implică și costuri sociale greu de anticipat și de gestionat: apar tensiuni etnice şi este creat un mediu propice ascensiunii discursului politic extremist xenofob. Ne putem trezi așadar cu efecte secundare mai grave decât problema inițială.

Citeşte mai mult

Antrenorul de lideri de la Harvard

stevejardingSteve Jarding este mentorul meu, omul căruia îi datorez întoarcerea în România la începutul anului trecut. Ales drept cel mai bun profesor de la Harvard în 2016, Steve Jarding îşi încheie fiecare curs cu o lecţie simplă şi profundă despre măsura vieţii unui om. Pe 19 iulie, Steve Jarding vine la Bucureşti pentru un curs-eveniment.

Steve avea doar câteva luni când tatăl lui a murit. Era cel mai mic dintre cei opt copii ai familiei Jarding, care aveau să fie crescuţi de o mamă singură, într-un mic orăşel din South Dakota. Greu de pus pe hartă, chiar şi pentru americani, după cum mărturiseşte chiar Steve. A avut o copilărie în care s-a confruntat cu nenumărate lipsuri şi greutăţi. El şi fraţii săi aveau multe motive să se plângă. Atunci când plângeau după tatăl lor, mama lor le spunea mereu: să-ţi moară un părinte sau chiar un copil nu este cel mai rău lucru din lume. Atunci când se plângeau de problemele financiare, mama lor le spunea: să fii sărac nu este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Chiar când se îmbolnăvea unul dintre ei, mama lor îi consola: să fii bolnav nu este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă.

Într-o zi, Steve şi fraţii săi au întrebat-o pe mama lor: „Mamă, dar care este cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla?” Şi ea a răspuns: „cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă este ca în ultima ta zi pe acest Pământ, în clipa în care vei pune capul pe pernă pentru ultima dată, să nu poţi spune că ai dat mai mult decât ai luat”. Să fii pe minus la final de drum şi să nu mai poţi face nimic pentru a schimba asta... cu adevărat un gând cumplit şi, totodată, o imensă responsabilitate. 

Citeşte mai mult