Cinci mituri despre România politică a anului 2016 - Sebastian 'Tianu' Burduja

Cinci mituri despre România politică a anului 2016

Cinci mituri despre România politică a anului 2016

politica

Indignarea ia multe forme. Unii scriu statusuri pe Facebook, alții protestează, unii fac politică la colțul blocului, iar alții decid să intre în politică şi să facă ceva pentru a-şi transforma indignarea în acțiune. Pe scurt, indignarea îi poate motiva pe unii şi îi poate determina să ia decizii care le vor schimba viața. 

Din păcate, astăzi toata lumea se plânge de o Românie care nu ne mai satisface. Iar singura modalitate prin care ne putem exprima indignarea în mod util este votul. Asta înseamnă o democrație. Acesta este rezultatul palpabil și bunul nostru cel mai de preț câștigat prin luptă în decembrie 1989.

Uităm de multe ori asta. Votul este singura cale prin care îi putem sancționa pe ei. Se pare însă că dacă perioadele electorale nu se suprapun cu acțiuni de protest, peste România se așterne o stare generală de acalmie, de resemnare, de deznădejde. Poate așa se explică faptul că la alegerile locale din acest an în Capitală a votat doar 33% din cetățenii cu drept de vot, în timp ce la alegerile prezidențiale din 2014 au votat aproape de două ori mai mulți: 65%. Cine-ar fi crezut că euforia lui #diasporavoteaza poate (re)deveni realitatea gri a unei societăți care își caută încă sensul colectiv?

În 2016, indignarea din ultimii ani ar fi trebuit să se materializeze în vot. În contextul unei legi electorale noi, care permite înființarea partidelor cu trei membri, alegerile din acest an ar fi trebuit să fie semnalul unei schimbări profunde a actualei generații de politicieni.

Analiza votului din 5 iunie şi previziunile pentru scrutinul parlamentar au fost făcute din perspectiva unui nou clivaj: partide noi – partide vechi. În acest context, s-au folosit cinci teorii în spaţiul public care au fost împărtăşite de mulţi comentatori, dar care, de fapt, sunt doar mituri.

Mitul #1: alianţa partidelor noi

Românii ar fi trebuit să sancţioneze prin vot actualele partide politice la ultimul scrutin. S-a întâmplat acest lucru? E greu de spus. Au fost câteva victorii semnificative, dar izolate. Dan Maşca şi POL la Târgu Mureş, Andrei Postolache la Iaşi, USB la Bucureşti. PACT a obţinut un număr însemnat de sufragii în localităţi precum Tămăşeni, Bolintin Vale sau Tortoman. Au fost și câteva succese ale formaţiunilor locale sau ale unor candidaţi independenţi, precum Nadia Pal la Oradea, Dan Hodoş la Piteşti sau Gregor Teodorescu la Galaţi. Pe de altă parte, Bucureştiul este roşu. PSD a câştigat tot. Totodată, niciun municipiu nu a fost câştigat de vreo formaţiune nouă. A fost aceasta o victorie a noilor forțe politice? Poate o „victorie” de etapă sau de moral.

Pentru ca partidele noi să ajungă să aibă un impact în continuare ar fi trebuit să înveţe lecţia bătăliei pentru București. Doar unitatea poate aduce succesul. Singura variantă pentru ca toate aceste formaţiuni politice să aibă un impact ar fi fost un proiect comun. O singură forţă a partidelor noi, democratice. Provocarea este de a aduce în aceeaşi barcă mai mulţi lideri şi oameni cu principii solide. Conlucrarea lor ar fi fost cu siguranţă posibilă. De ce? Pentru că soluţia funcţionalităţii unui astfel de grup există şi este cunoscută de toţi aceştia – concentrarea doar pe elementele care unesc, într-o eventuală alianță a egalilor. Fără ifose și fără orgolii. Iar pe toţi aceşti noi politicieni îi uneşte deja ceva - schimbarea generaţiilor de politicieni vechi și pătați.

Acest proiect însă nu mai există. Pentru mulţi, propria persoană a fost mai importantă decât acest proiect comun. Există însă mai multe „alianţe”: există o alianţă transilvăneană în care va lua parte POL, există Uniunea Salvaţi România, şi există o alianţă cu discurs naţionalist, Alianţa Noastră a lui Marian Munteanu. Alianţa noilor partide este un mit. Ea nu (mai) este posibilă pentru că unii dintre cei care ar fi trebuit să fie participanți activi la construcția acesteia nu au dorit-o și nu o doresc. Iar argumentul binecunoscut al pragului electoral de 10% pentru o alianță vs. 5% pentru un singur partid nu poate convinge. O alianță a tuturor alternativelor ar fi dat un semnal îndeajuns de puternic încât ținta de 10% ar fi fost perfect fezabilă.

Mitul #2: partidele noi sunt în mod necesar mai bune decât partidele vechi

Există tentaţia de a judeca toate mişcările politice noi laolaltă. Şi mai există şi tentaţia de a le judeca cu o altă măsură decât partidele mai vechi, care nu prea poate fi justificată. O situaţie similară cu discuţiile despre calitatea de a fi un tânăr politician. Este vârsta un atu în sine? Istoria politică recentă ne-a arătat că unii tineri politicieni i-au întrecut pe cei vechi în metehne învechite. Atunci când un partid nou atrage oameni care au mai făcut politică înainte, putem admite că atrage traseişti? Sau traseismul este practicat doar între partide parlamentare? Pentru a răspunde acestor întrebări se impune să definim ce este un partid nou. De exemplu, este PMP un partid nou? Oficial, da. La fel şi ALDE. La fel și PRU. Însă acestea sunt conduse de oameni vechi sau foarte vechi din politică. Partidele cu adevărat noi sunt cele care propun lideri noi. Apoi, pentru ca un partid nou să reprezinte o alternativă, aceşti lideri trebuie să fie credibili. Dar partidele noi pot reprezenta şi un pericol, nu doar o şansă. Există partide noi cu elemente de discurs xenofob, cu corupţi sau cu incompetenţi. Dar nu de ei avem nevoie acum. Avem deja destui în spațiul public românesc.

Mitul #3: partidele noi sunt singura cale de a reforma politica românească

Un alt mit se referă la partidele noi ca la singura cale pentru ca actuala generație de politicieni să se schimbe. Cetățenilor din Ciugud, Peștera, Oradea sau Alba Iulia le pasă prea puțin cum se numește partidul pe care au pus ștampila, atât timp cât aleșii locali au performat pentru comunitate. Astfel de exemple trebuie să dea de gândit celor care vor să devină noii Nero, pe principiul „să ardem tot și să construim de la zero”. Distanța dintre discursul pentru o nouă politică, onestă și responsabilă, și excesele populiste de tipul „toți o apă și-un pământ” și „totul trebuie distrus” este mică și periculoasă. Vedem că o altfel de abordare poate da roade, inclusiv pe termen scurt, inclusiv într-un sistem găunos. Avem în sfârșit, iată, un Guvern care, vorba premierului Cioloș, „livrează rezultate” pentru oameni. Un grup de specialişti ne arată ce înseamnă o administraţie pentru cetăţeni, deschisă și competentă. Românii nu mai pot să aștepte decenii pentru a vedea împlinite promisiunile deșarte ale noilor Nero, care vor să ia totul de la capăt. Astăzi în România sunt pacienți care mor cu zile și cu larve, astăzi în România sunt copii care îngheață pe băncile școlilor și apoi îngroașă rândurile absolvenților de fabrici de diplome, astăzi în România irosim miliarde de euro din fondurile europene vitale pentru dezvoltare. Astăzi România se găsește în cel mai complicat context extern din ultimii 26 de ani. Astăzi România are nevoie de soluții. Astăzi România este condamnată să reușească.

Mitul #4: partidele noi scot la vot oameni care nu votează

Prezența slabă la vot din iunie 2016 a fost explicată în multe feluri. Am auzit iarăși teoria că „românii nu au avut cu cine să voteze”. Ori, asta intră în conflict cu ideea că partidele noi ar răspunde actualelor nevoi ale cetățenilor. O înnoire a clasei politice ar fi trebuit să ducă la o prezență la vot peste cea a anilor trecuți. Rezultatul a fost exact contrar. O posibilă explicație este că multitudinea de variante a nedumerit şi mai mult votantul. Cea mai puțin reprezentată categorie o constituie în continuare tinerii, care nu par să se regăsească în niciuna dintre forțele politice vechi sau noi. 

Mitul #5: vechile partide trebuie să dispară

Ideea că noile partide trebuie să le ia locul celor vechi rămâne puţin probabilă, mai ales în contextul unei legislații care favorizează în mod evident partidele mari, de la timpi de antenă până la resurse și infrastructură în teritoriu. Schimbarea clasei politice nu este posibilă exclusiv din afara actualelor forţe politice. Adevărata reformă trebuie făcută simultan, atât din exterior, cât şi din interior. Apariţia unor noi mişcări politice nu trebuie să ducă la dispariţia celor existente, ci trebuie să forţeze reformarea acestora. O schimbare asumată. Partidele actuale nu vor dispărea prea curând şi nici nu trebuie să o facă pentru a avea o clasă politică nouă. Trebuie doar să înţeleagă semnalul dat de cetăţeni şi să se adapteze prezentului. Iar cetățenii, la rândul lor, trebuie să-și asume un proiect cu adevărat vital: recucerirea politicii românești. Asta nu se poate face dacă ne este în continuare rușine să ne numim politicieni. Cei care au intenții oneste și vor să facă politica pentru cetățeni au toate motivele să își asume această misiune nobilă.

România a avut, are şi va avea multe partide politice, mai mari sau mai mici, istorice sau noi. Iar ăsta este un lucru bun, pentru că schimbarea vine prin competiție. România nu are încă suficienți lideri în poziții de decizie. Indignarea noastră va avea un răspuns atunci când îi vom găsi.  

A contribuit Alin Iliescu

Articol publicat în Republica: Cinci mituri despre România politică a anului 2016

Fii primul care comentează

Vă rugăm să vă verificaţi email-ul pentru a vă activa contul.