Înţeleg să (mai) sper - Sebastian 'Tianu' Burduja

Înţeleg să (mai) sper

Înţeleg să (mai) sper

capre_2.jpg

Duminica viitoare mergem la urne. După o campanie blamată ca fiind ştearsă şi tăcută. Şi totuşi semnele bune există. Într-un articol de ieri, domnul Nicolae Manolescu ne mărturiseşte sincer: „nu mai înţeleg nimic”. Ajuns la borna 77, autorul a văzut multe. Multe a văzut şi domnul Cristian Tudor Popescu, citat în articolul cu pricina cu memorabila metaforă a „accidentului cerebral” suferit din cauza acestor vremuri. 

Acum o lună, domnul Andrei Pleşu punea un diagnostic similar României: „Nu e niciodată prea târziu să cazi niţel pe gânduri, să inventariezi, amuţit, pagubele şi să te rogi pentru sprijinul urgent al Providenţei. Pentru mântuirea neamului, e nevoie de ceva mai mult decât o catedrală…”

În faţa argumentelor prezentate şi prin prisma provocărilor cotidiene care ne doboară pe toţi, parcă ajunse la un apogeu al ridicolului şi-al disperării (vezi cazul Hexi Pharma), e imposibil să nu le dăm întru totul dreptate. De altfel, sunt printre puţinele voci care pot într-adevăr trage un semnal de alarmă credibil pentru noi toţi.

Şi totuşi mă întreb, cu reflexul optimistului incurabil, dacă mai există vreo rază de speranţă. Cineva îmi spunea de curând că România este trenul care se îndreaptă spre prăpastie, iar noi ne mutăm senini dintr-un compartiment într-altul, fără să conştientizăm că suntem pierduţi. După toate deraierile ultimilor 26 de ani, oare mai putem schimba direcţia? Mai ştim încotro e calea cea bună? N-am habar.

Ce pot face este să constat câteva semne bune, tocmai acolo unde poate nu ne aşteptam şi totodată acolo unde nevoia este cea mai mare: în politica românească. Am rescris fraza asta de mai multe ori, cumpănind dacă să folosesc termenul de „politică” sau să-l înlocuiesc cu ceva cumva mai digerabil, de genul „arena publică”. Îmi asum riscul că pierd în acest punct câţiva cititori.

Poate cei care continuă sunt taman cei de care este nevoie: cei dispuşi să ducă lupta (re)cuceririi politicii româneşti, înţelegând că fără asta chiar suntem pierduţi.

Care ar fi semnele bune? Iată doar câteva exemple pe care le cunosc şi pe care le-am urmărit personal. Fără părtinire şi nu într-o ordine anume. Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mureş, de pildă pentru că discută despre accesibilitate şi drepturile persoanelor cu dizabilităţi când aproape nimeni nu o face. Andrei Postolache, pentru că a ales să continue lupta #pentruIaşi, cu hotărâre şi cu argumente. Clotilde Armand la sectorul 1, pentru că ştie să vorbească cu oamenii şi să îi asculte. Roxana Mihaela Vlad şi Alianţa pentru Domneşti, la firul ierbii. Claudiu Dorneanu de la M10 cu Planul B pentru Bacău.

O serie de candidaţi independenţi remarcabili: Dan Hodoş, pentru că luptă pentru o administraţie profesionistă la Piteşti; Mioara Timofte, pentru curajul de a candida la Bârlad şi pentru soluţiile axate pe dezvoltarea culturii; Nadia Pal de la Oradea, pentru că vorbeşte tare şi răspicat despre poluarea comunităţii şi are soluţiile necesare, cu legea în mână; Cristian Macedonschi de la FDGR pentru Braşov, pentru soluţiile de dezvoltare economică sub Tâmpa; Mişu Slătculescu, pentru programul său complet pentru Caracal; Gregor Teodorescu la Galaţi pentru soluţiile antreprenoriale.

Şi, cu voia voastră, candidaţii PACT (Platforma Acţiunea Civică a Tinerilor) şi echipele lor de consilieri locali: Drobeta Turnu Severin cu Ion-Constantin Şolga, Tămăşeni-Adjudeni cu Octav Parţac, Doljeşti cu Iosif Bulai, Piatra Neamţ cu Andrei Carabelea, Bolintin Vale cu Gabi Pintilie, Gherla cu Tiberiu Bereczki, Roşiorii de Vede cu Cristian-Mihai Dide, Certeze cu George Ban, Tortoman cu Gabi Cateliu (independent, susţinut şi de Valentin Vrabie, cel care a făcut din comuna Peştera un exemplu pentru toată ţara şi care acum candidează la Medgidia) şi Câmpulung Moldovenesc cu Vasile Popescu şi Marcela Toperţer; şi Alexandru Pânişoară de la sectorul 6, chiar dacă nu a reuşit să strângă semnăturile necesare (pentru că le-a strâns pe bune, nu ca alţii), pentru programul său remarcabil, lăudat şi de Cătălin Striblea, şi pentru că s-a bătut până la CCR pentru drepturile sale.

Nu în ultimul rând, Iniţiativa România, mişcarea civică post-Colectiv, care în câteva luni a promovat câteva proiecte interesante: de la sesizarea DNA în cazul suspiciunilor de fraudare a listelor de susţinători la harta banilor publici şi la efortul de a coagula o alternativă pentru Bucureşti, inclusiv prin portalul votez.info.

Iar lista de exemple pozitive poate continua pe multe rânduri. E cu atât mai remarcabil că au ales să facă pasul înainte cu mult curaj şi multe femei, într-o politică dominată de „domni” de prea mulţi ani.

Sunt convins că se vor găsi la fiecare nume de mai sus destui cârcotaşi. Unii sunt sinceri, alţii sunt plătiţi. Ştim placa: cine se cred ăştia, nu au experienţă, nu au nicio şansă oricum, toţi sunt la fel, ştiu eu cine e în spate şi tot aşa. Sigur că sunt subiectiv şi sigur că sunt mulţi alţii care merită menţionaţi şi susţinuţi. Aş face-o dacă i-aş cunoaşte direct. Desigur, e posibil să mă înşel în unele cazuri. Dar semnele sunt suficient de bune şi merită încercat altceva. În paranteză fie spus, poate merită un proiect de tipul „lista albă a alegerilor”, cu criterii clare de integritate. Poate pentru parlamentare.

S-a mai spus dar trebuie repetat: relativizarea asta de tipul „cei care se bagă în politică sunt toţi o apă şi-un pământ” le prieşte de minune tocmai politicienilor vechi, pentru că omoară din faşă însăşi ideea că se poate mai bine. Dar se poate mai bine şi oamenii care se implică merită încurajaţi. Nu-i uşor să-ţi pui viaţa pe pauză şi să te arunci într-o arenă mizerabilă. Mai ales în comunităţile mici, oamenii care provoacă sistemul îşi iau riscuri enorme pentru ei şi familiile lor. Cine nu crede să facă bine să încerce. Poate că efortul oamenilor curaţi şi competenţi care se implică în bătălia de la locale nu va suficient. Poate nu vor câştiga nimic. Poate vor deveni „lovable losers” ai României, pe modelul recent din Liban. Cert este că merită o şansă, măcar cât să vedem cine sunt, ce vor şi ce pot. În acelaşi context, merită citit cu atenţie şi editorialul Alinei Mungiu-Pippidi despre votul util pentru o nouă clasă politică.

Căutaţi-i pe cei care vă merită votul. Contrar aşteptărilor, îi veţi găsi, foarte probabil, în destule localităţi din ţară. Sprijiniţi-i cu un like, un share şi-un vot. Principalul lor obstacol nu este nici lipsa banilor, nici lipsa notorietăţii, ci lipsa speranţelor noastre.

Închei cu o întâmplare recentă. L-am cunoscut acum o săptămână pe Nea Stelică din Schela Cladovei, un cartier din Drobeta Turnu Severin în care oamenii trăiesc în condiţii inimaginabile pentru România secolului XXI. Cu „tunuri pe geam” la fiecare apartament de bloc, pentru că numai la foc de lemne se mai pot încălzi. Şi cu speranţele spulberate de tunurile date la Şantierul Naval de peste drum, acolo unde mai toţi aveau un loc de muncă. După toate astea, Nea Stelică ne zicea aşa: „Nimic nu se mai poate schimba aici. Totul s-a terminat. Pe 5 iunie sunt darnic. Pun ştampila pe toţi, le dau la toţi câte un vot. Pentru că toţi sunt la fel”. Dacă suntem la fel de darnici ca Nea Stelică, le facem un cadou tot celor care sunt responsabili pentru dezastrul României de astăzi. Dacă punem semnul egal între toţi cei care ne cer votul, bolile României de azi devin incurabile.

Oricât de greu ne-ar fi, e nevoie să găsim antidotul pentru lehamitea generală şi să continuăm lupta. Până la urmă, speranţa este aşa cum sublim o defineşte Petru Creţia: „o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde […] [şi] o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun.” Despre asta e vorba pe 5 iunie. Şi în toamnă.

Articol apărut în Adevărul.ro: Înţeleg să (mai) sper

Fii primul care comentează

Vă rugăm să vă verificaţi email-ul pentru a vă activa contul.