Jurnal de lângă oameni (1)
Ce înseamnă să fii om politic în România? Ce înseamnă să candidezi la o funcție publică în România? Ce înseamnă o (pre)campanie electorală în România?
Voi încerca, începând de astăzi, să răspund acestor întrebări. Nu pentru că cei ce citesc aceste rânduri nu ar avea răspunsurile lor, ci pentru că eu cred că au nevoie de altfel de răspunsuri. Despre ce ar trebui să fie politica pe bune şi mai ales despre cum nu ar trebui să (mai) fie. A fi om politic nu înseamnă a fi hoţ sau corupt sau incompetent. A candida la o funcție publică nu înseamnă a înșira promisiuni pompoase. O precampanie electorală nu înseamnă găleți şi pungi de zahăr sau făină.
Politica pe bune înseamnă în primul rând o luptă uriașă cu neîncrederea. De mai bine de o lună mă aflu la Piatra Neamț, locul copilăriei mele, acolo unde am decis să candidez la funcția de deputat. Ca independent susținut de PACT. Iar concluzia cea mai importantă şi cea mai dureroasă pe care am tras-o până acum este că politicienii noștri şi-au făcut foarte bine treaba în ultimii 27 de ani. Au reușit să-i transforme pe cetățenii acestei tari în niște „zombies”, care nu își mai doresc nimic de la nimeni, nu mai cred nimic, nu mai vor nimic. Neîncrederea este marele inamic al tuturor bunelor intenții.
Apoi, au reușit să-şi creeze un sistem prin care să se asigure că la alegeri vor câștiga doar ei. Cum? Candidând doar ei. Prin parșivenie și prin hoție. Legea electorală care cere aceste uriașe praguri de semnături de susținere nu este nimic altceva decât un instrument care să scoată în afara jocului orice competiție reală. Pentru a te prezenta la linia de start depinzi de o mașinărie de partid. Dacă nu o ai, nu exiști. Asta dacă ești cinstit. Dacă ești ca ei, o furi – cu copy-paste din baze de date. Tocmai de aceea o luptă cu acești zei obosiți și goi ai politicii noastre este o victorie istorică. O victorie în faţă tuturor opreliștilor pe care ei le-au inventat.
Există totuși o parte pozitivă a acestui uriaș efort. Este un exercițiu de smerenie. Noi, cei care strângem semnăturile pe bune, suntem în stradă. Între oameni. Vorbim cu ei, îi ascultăm şi le aflăm problemele și nevoile. Lista e imens de lungă și o am la mine în permanență. Indiferent de rezultat, asta înseamnă să reprezinți pe cetățeni – să fii puntea între ei și instrumentele prin care poți să rezolvi nevoile lor. Ori asta ar trebui să fie rolul unui om politic. Iar oamenii văd şi știu care sunt candidații care au avut măcar decența de a le da bună ziua şi de a se prezenta înainte de a le cere semnătura şi cei care vor veni cu sute de mii de semnături apărute ca din nimic în ziua depunerii candidaturilor. Deja partidele vechi vorbesc de milioane de semnături…de unde, Doamne, că în stradă nu i-a văzut nimeni?!
În al doilea rând, o precampanie înseamnă un volum imens de muncă. Muncă de toate felurile, de la amenajarea sediului de campanie până la pregătirea unei conferințe de presă. Nu sunt singur, dar nu am nici mașinării de partid. Când candidezi independent, te lupți pentru tot. Nu ai nici echipe imense de voluntari, nici fonduri la discreție, nici presă aservită. Nu ai oameni care, vorba lui Ion-Constantin Șolga, într-o venă au șpaga și în cealaltă au asistența socială – amândouă din buzunarele noastre, însă amândouă controlate abil de baroni aparent eterni. Încrederea oamenilor trebuie câștigată pe bune. Iar pentru asta nevoie de energie și de perseverență.
Ce am făcut așadar până acum? Am dialogat cu mii de nemțeni. Oameni de la o școala de șoferi, de la Uniunea Județeană a Pensionarilor, jurnaliști locali, oameni din societatea civilă, elevi și studenți, antreprenori, învățători, medici, preoți. Am pregătit sediul de campanie, am scris comunicate de presă, am dat zeci de interviuri. Şi, desigur, am strâns semnături. Ore întregi în fiecare zi, în frig, în ploaie, dimineața sau seara. Oprind pe stradă oameni grăbiți şi amărâți. Oameni a căror încredere trebuie câștigată în câteva secunde. Oameni care se gândesc că ar semna pentru tine, dar le frică să nu le iei pensia folosindu-te de CNP-ul lor…Oameni care merită mai mult.
O campanie electorală înseamnă un efort logistic uriaș. Dar satisfacțiile pe care niște mici gesturi ti le aduc uneori nu fac decât să confirme că un astfel de efort merită făcut – până la capăt. Un exemplu: Bunicile mele, în vârstă de peste 90 de ani, au strâns fiecare peste 150 de semnături. Dar cea mai mare satisfacție vine atunci când știi că sunt oameni care îți spun că, deși nu te cunosc, le-ai redat speranța. Tocmai de aceea acest jurnal nu este despre o (pre)campanie, ci despre ei.
Replica săptămânii: “Ce, mamă, candidezi ca să ai şi tu un loc de muncă?” J