Blog

„E mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“.

Zilele trecute, un om de cultură mi-a spus o vorbă mare: „Mizele mici creează oameni mici. Mizele mari creează oameni mari.” Principiul rămâne valabil și la nivelul unei națiuni: o națiune mare este rezultatul unor proiecte cu miză mare. O națiune mică își pierde timpul și energia cu subiecte neînsemnate, întreținute din rea voință sau din prostie de oameni la fel de mici. La nivel retoric, există în spațiul public românesc o preocupare constantă şi legitimă pentru identificarea unui nou proiect național după aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, care să canalizeze energiile colective într-un sens constructiv.

Cu toate acestea, România are la orizont două momente esențiale pentru viitorul său, care îi pot defini parcursul în lume, dar care lipsesc aproape cu desăvârșire de pe agenda publică: sărbătorirea centenarului în 2018 şi președinția Consiliului UE în 2019. Acestea sunt, fără îndoială, cele mai importante borne pentru România în acest început de secol. Unul dintre ele va avea loc anul viitor, iar celălalt peste mai puțin de doi ani.

Şi totuși cele două subiecte ocupă, în cel mai bun caz, un loc marginal pe agenda publică românească. Alte teme au prioritate și sunt împinse obsesiv în față, consumându-ne nervii și energia: de la alegerea unui nou logo al Bucureștiului care – imposibilă misiune – să nu fie plagiat la distincția între grațierea faptelor sau grațierea pedepselor. În general, cam tot ceea ce ține de fapt de grațiere şi de modificarea legislației în favoarea corupților, prioritatea zero a PSD şi ALDE de când au câștigat alegerile la sfârșitul lui 2016.

Americanii numesc promovarea acestui gen de subiecte minore „red herring” – mai pe șleau, diversiune. Termenul provine dintr-o poveste a lui William Cobbett din 1805, în care un băiat a folosit un hering roșu pentru a trimite copoii care îl urmau pe o pistă greșită. La două sute de ani distanță, băieții deștepți din România au devenit experți în a-și acoperi urmele trimițând la plimbare milioane de români – la propriu (adesea peste graniță, că doar suntem pe locul doi în lume după Siria la rata de creștere a diasporei) și la figurat.

Orice ţară din lumea asta o duce bine atunci când motoarele ei economice funcţionează bine. Aceste motoare sunt oraşele, iar România nu face excepţie de la această regulă. Şi totuşi, de ce unele oraşe româneşti cresc pe când altele stau pe loc sau chiar fac paşi înapoi?

Acum câteva zile, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Banca Mondială a prezentat un studiu potrivit căruia peste 15 la sută dintre români s-ar muta datorită calităţii vieţii la Cluj-Napoca, acesta fiind şi cel mai atractiv „oraş secundar” din România. Cu o săptămână în urmă, un alt studiu dat publicităţii arăta că în Cluj se stabilesc anual 10.000 de oameni şi pleacă doar 1.900, în timp ce în Bucureşti din cele aproape 35.000 de persoane care vin, aproape jumătate pleacă apoi spre alte localităţi.

De asemenea, într-un top al calităţii vieţii în oraşele din întreaga lume, în 2017 Clujul se află pe locul 70, în faţa unor oraşe precum Los Angeles, Stockholm sau Dublin. Interesant e că următoarele oraşe româneşti din acest top sunt Timişoara (locul 83) şi Iaşi (locul 104), urmate la o distanţă semnificativă de Bucureşti (abia locul 128).

Ce ne spun toate aceste date şi cum poate fi explicată atractivitatea Clujului? Nu este suficient pentru un oraş să fie „bogat”, adică să producă mult. Dacă nu oferă locuitorilor săi un nivel superior al calităţii vieţii, el devine neatractiv. În contextul în care există deja o competiţie globală şi acerbă între oraşe pentru investiţii şi oameni, un oraş neatractiv înseamnă pe termen mediu şi lung un oraş mort din punct de vedere economic.

Studiul Băncii Mondiale, realizat de o echipă de experţi români în frunte cu Marcel Ionescu-Heroiu, ne arată că atractivitatea Clujului în raport cu Bucureştiul ţine de adoptarea unor măsuri deştepte pentru creşterea calităţii vieţii. Acesta se dovedeşte a fi criteriul fundamental pe care oamenii îl iau în calcul când decid unde vor să trăiască şi să muncească, criteriu chiar mai important decât nivelul salariilor.

În urma alegerilor de duminica aceasta, Franța are de făcut o alegere. Este o alegere notabilă pentru viitorul său şi decisivă pentru viitorul Europei. Scrutinul din 7 mai 2017 este probabil cel mai important din istoria celei de-a 5-a Republici. El va opune doi candidați considerați anti-sistem, din afara partidelor tradiționale: Marine Le Pen şi Emmanuel Macron. După cum bine remarcă Alexandra de Hoop Scheffer şi Martin Quencez într-un material pentru German Marshall Fund, ambii se declară profund nemulțumiți de actuala stare de fapt. Ambii propun schimbări profunde pentru Franța. Ambii se definesc drept singura „alternativă la alternanţă”.

Dar asemănările dintre cei doi se opresc aici. Viziunile lor despre schimbarea Franței sunt diametral opuse. Avem doi candidați pe care nu îi unește mai nimic, nici ca background politic, nici ca discurs, ceea ce duce la o polarizare aproape fără precedent a societății franceze. Vorbim pe de-o parte despre conducătoarea unui partid care s-a consolidat drept a treia forță politică a Franței, aflată la a doua candidatură la alegerile prezidențiale.

Figură consacrată a politicii franceze, aceasta are un deceniu de politică în spate, plus alte câteva moștenite de la tatăl său, Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național, mișcarea de extremă dreapta anti-occidentală. Marine Le Pen este o candidată care promovează un program utopic şi iresponsabil, anti-UE, anti-NATO, anti-globalizare şi un discurs al urii, al închiderii, al naționalismului exacerbat, care îi transformă pe imigranți în țapul ispășitor pentru problemele Franței. De cealaltă aparte, Emmanuel Macron este tot ceea ce Marine Le Pen nu este: un liberal, un apărător al valorilor europene şi adept al întăririi și reformării UE, pro-NATO, un globalist, adept al deschiderii şi al toleranței. Independentul centrist este o figură nouă în politică, care deși a fost ministru al economiei într-un Guvern politic, cel socialist, este mai curând un „tehnocrat” cu o carieră solidă în spate, în domeniul investment banking-ului.

În cadrul unei dezbateri organizate de Institutul Brookings din Washington, senatorul american Chris Coons a pus o întrebare fundamentală pentru viitorul politicii externe a SUA şi al relaţiilor internaţionale în general: suntem în război cu Rusia?

Înainte de a da un răspuns, îndeamnă acesta, haideţi să privim puţin faptele. În 1950, un raport al serviciilor de informaţii americane comandat de preşedintele Truman a arătat care erau obiectivele Uniunii Sovietice la început de Război Rece. Primul era „distrugerea unităţii ţărilor occidentale şi izolarea Statelor Unite”. Al doilea era „înstrăinarea cetăţenilor occidentali faţă de propriile guverne” pentru a sabota puterea democraţiilor din Vest. Chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 60 ani, iar Războiul Rece s-a încheiat, regimul actual al lui Vladimir Putin pune în aplicare la virgulă sarcinile trasate de înaintaşii săi bolşevici. 

Cu toate acestea, subliniază Chris Coons, nu avem de-a face cu un nou Război Rece, ci cu un nou tip de război: un război-hibrid, nedeclarat şi care face uz de arme neconvenţionale: propagandă, dezinformare şi sprijinarea discretă sau pe față a tuturor partidelor iliberale sau autoritare. Acesta nu (mai) este un război între naţiuni, ci un război între autoritarism şi democraţie. Între lanțuri și libertate.

Toată această stategie a războiului-hibrid face parte din noua doctrină militară adoptată de regimul Putin – „doctrina Gherasimov”, numită astfel după un articol scris în 2013 de Valeri Gherasimov, pe atunci şeful Statului Major al Rusiei. „În secolul al XXI-lea, am remarcat o tendință de estompare a graniței dintre starea de război și cea de pace. Războaiele nu mai sunt declarate și, odată începute, se desfășoară după un tipar neobișnuit”, scria acesta într-o publicație a armatei.

„Regulile de război însele s-au schimbat. Rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice a crescut și, în multe cazuri, aceste mijloace au o eficiență mai mare decât puterea armelor. Metodele aplicate într-un conflict se concentrează mai mult în direcția utilizării la scară largă a măsurilor politice, economice, informaționale, umanitare, ținându-se cont de potențialul de protest al populației”, adăuga Valeri Gherasimov.

Pe agenda publică a lumii în general şi a Europei în mod special, evoluţia Uniunii Europene redevine o temă de interes central. De data aceasta, în contexul Brexit şi al discursului populist în ascensiune, miza este însăşi supravieţuirea UE.

Forţată să dea un răspuns, Comisia Europeană a venit cu cinci scenarii de continuare a proiectului european, dintre care o variantă tot mai vehiculată a fost aceea a Europei cu mai multe viteze, dezbătută de ceva timp în interiorul Uniunii şi agreată de Franţa şi Germania, dar şi de preşedintele CE, Jean-Claude Juncker. 

Astfel, integrarea se va produce în funcţie de capacitatea şi dorinţa fiecărui stat membru, iar regimurile eurosceptice vor fi putea fi eliminate din procesul de luare a deciziilor. Pe de altă parte, va fi limitat şi accesul acestora la instrumentele de dezvoltare, precum fondurile europene, împingându-le într-un soi de periferie politică. Pot exista politici comune la care nu toate statele trebuie să participe, având opţiunea „opt-out”; de altfel, există deja exemple în acest sens, cum ar fi cazurile Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care sunt exceptate de la aplicarea deciziilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne sau nu adoptă moneda euro şi nu fac parte din Spaţiul Schengen, fie pentru că nu doresc, fie pentru că nu îndeplinesc condiţiile necesare. Aşadar, Europa cu mai multe viteze există deja, dar nu este pe deplin instituţionalizată, cercurile concentrice – şi criteriile de trecere de la un cerc la altul – nefiind clar definite.

Dintr-un reflex provincial sau din vechea temere că „rămânem de căruţă”, clasa politică din România a criticat la unison scenariul Europei cu mai multe viteze, invocând tocmai riscul creării mai multor categorii de membri. Dar direcţia UE pare să fie stabilită. Pe 25 martie, în ziua în care s-au împlinit 60 de ani de la tratatul care pune bazele Uniunii Europene, liderii celor 27 de state membre au semnat o declaraţie comună care vorbeşte despre o Europă cu ritmuri şi intensităţi diferite, care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate. A fost un compromis unanim acceptat, în care sintagma de „Europă cu mai multe viteze” a fost evitată, dar posibilitatea diferenţierii gradelor de integrare se menţine. Lucrările recentului Forum de la Bruxelles au indicat clar aceeaşi direcţie, chiar fără nuanţările din discursul public european. De urmărit şi rezultatele alegerilor din acest an din Franţa şi Germania, „motoarele” UE.

În ultimele luni, „generozitatea” inconştientă a Guvernului, care scade taxe, măreşte salarii şi pensii şi se aşteaptă la niveluri record de creştere economică a dat naştere unor numeroase dezbateri în spaţiul public despre sustenabilitatea acestor măsuri. Logica economică şi realitatea din calcule îl îngrijorează chiar şi pe ministrul de finanţe Viorel Ştefan, dar „şeful” său Liviu Dragnea îl tratează ca pe un eretic. Îndoielile sale sunt puse pe seama faptului că acesta nu crede suficient de mult în litera sfântă a programului de guvernare.

În plină dezbatere despre nivelul salariilor din România, deficit bugetar şi creştere economică, un studiu ne arată care este marea provocare căreia va trebui să-i facem faţă: productivitatea muncii. Concluziile: multinaţionalele au o productivitate de trei ori mai mare decât firmele româneşti, datorită investiţiilor în tehnologie. Secole de teorie economică confirmă că inovarea – inclusiv prin transferul de tehnologie din alte state, pe termen scurt – este singura cale pentru creșterea productivității individuale. 

În plus, deşi salariul mediu a crescut de trei ori din 2004 până în prezent, productivitatea a crescut doar de două ori. Fără acoperire în economia reală, creșterea salariilor riscă să fie doar nominală, nu și reală. Adică mai multe bancnote dar mai puțini „bani” în buzunarele românilor. 

În acest moment, trei miliarde de oameni sunt online. În ultimul minut au avut loc patru milioane de căutări pe Google. Tot în acest minut, peste 400 de ore de conţinut video a fost încărcat pe net.

Sunt câteva date care ne arată că lumea, aşa cum o ştim, suferă schimbări profunde chiar sub ochii noştri. Suntem în pragul unei revoluţii tehnologice, iar o nouă eră industrială, a patra, stă să înceapă. Cum am putea defini această nouă eră? O eră a acţiunii. Acesta a fost şi motto-ul Forumului de la Bruxelles de anul acesta organizat de German Marshall Fund (GMF). GMF este un think tank de importanţă globală care promovează cooperarea dintre America de Nord şi Europa pe linia Planului Marshall de după cel de-al doilea Război Mondial. Fondat în anii 70, German Marshall Fund finanţează proiecte pentru consolidarea cooperării transatlantice. Forumul anual al GMF este un eveniment de talie mondială, care aduce în atenţia publică principalele provocări ale lumii şi reuneşte lideri europeni şi americani marcanţi. Ediţia din acest an, la care am avut onoarea să particip ca parte a programului Young Professionals Summit, s-a bucurat de prezenţa unor vorbitori ca Senatorul John McCain, europarlamentarul Guy Verhofstadt, scriitorul Walter Russel Mead, sau Brad Smith, preşedintele Microsoft. A fost un eveniment de cu totul remarcabil, cu o organizare impecabilă, intens, interactiv şi cuprinzător. Zecile de ore petrecute alături de sute de experţi globali au oferit participanţilor o imagine coerentă asupra provocărilor cu care se confruntă lumea de azi şi asupra posibilelor soluţii. Vă împărtăşesc câteva dintre acestea.

Cristian Mihai Dide este un om al principiilor. Atunci când se simte înşelat, vrea ca vinovatul să plătească. Fiind antreprenor, ştie că toţi clienţii săi sunt atenţi la cum şi pe ce este cheltuit fiecare leu. Şi pentru că plăteşte taxe şi impozite la buget, vrea să ştie cum şi pe ce sunt cheltuiţi banii săi.

În ultima lună, Cristian Mihai Dide a văzut cu ce s-au ocupat demnitarii plătiţi din bani publici: dau ordonanţe care să legalizeze hoţia, fac legi care să-i graţieze pe corupţi sau ameninţă protestarii cu mitraliera. Prin urmare, Cristian Mihai Dide a decis că nu este mulţumit de modul în care sunt cheltuiţi banii cu care contribuie la bugetul de stat. El nu se mai simte reprezentat de acest Guvern, care nu lucrează pentru cetățenii României, ci pentru o mână de corupţi. De aceea, Cristian Mihai Dide este unul dintre oamenii curajoși care şi-au mutat biroul în Piaţa Victoriei. Va rămâne acolo până când Guvernul actual va pleca. Care a fost însă reacţia autorităţilor la protestele sale pașnice și decente? Amenzi, ameninţări, abuzuri şi jigniri. Din prima zi până în prezent. 

Un om precaut şi cu respect faţă de legi, a anunţat Primăria în legătură cu protestul său paşnic. În termenul cerut de celebra lege 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice – o lege care ar trebui contestată la CCR cât mai urgent. Răspunsul la solicitarea lui Cristian Mihai Dide a venit de la viceprimarul Capitalei, domnul Aurelian Bădulescu, cel care ne-a anunţat că există un aparat care poate preveni seismele cu cu patru ore înainte. În cadrul audienței de acum câteva săptămâni, acest distins reprezentant al bucureștenilor s-a arătat deranjat și surprins că se dorește continuarea protestelor, întrebându-l pe Cristian Mihai Dide cum își permite să stea în Piață. I s-a răspuns că are o afacere proprie, care merge înainte. Domnul Bădulescu nu s-a lăsat, întrebându-l pe Cristian Mihai Dide dacă este „stăpân de sclavi.”

Abstract

This article presents a personal account of good higher-education practices in America, as experienced at Harvard and Stanford. Key-scholars and decision-makers in Romania may consider replicating and/or adapting these elements to the local context. The analysis focuses on seven prominent features of the US model: student-centered community; ethics and value-based curriculum; skills for success; alumni networks; career support; monitoring and evaluation systems; and making a difference. The final section concludes, putting forth several recommendations on what Romania could learn from the US model.

Introduction

Romania recently celebrated 27 years since the fall of communism, but the break with the past remains incomplete and unsuccessful. The country’s education system is a perfect example of this bitter reality: crumbling infrastructure, chronic underfunding, outdated curriculum and deep politicization, lack of quality control, widespread accusations of plagiarism and corruption, inadequate autonomy and accountability at the level of universities, inability to manage human resources, etc. The list could go on and the causes are complex, but it all boils down to the simple fact that Romania has not had a fundamental transformation of its education system since the 1989 Revolution.

The scope of the current article is far less ambitious than the magnitude required by current challenges: what follows is merely a personal account of several good practices present in the American higher-education system, primarily based on my experiences at Stanford and Harvard. The hope is that key decision-makers in Romania will be able to replicate all or at least some of these elements, adapting them to the local context. Importantly, the assumption is not that these features are completely lacking the Romanian system, but that – even if they exist in some form today – there is always room for improvement based on the example of what many hail as the best higher-education system in the world. The analysis covers the following: (i) student-centered community; (ii) ethics and value-based curriculum; (iii) skills for success; (iv) alumni networks; (v) career support; (vi) monitoring and evaluation systems; and (vii) making a difference. The final section concludes, putting forth several recommendations on what Romania could learn from the US model.