Blog

Un român la trei minute. 20 de români pe oră. 200.000 de români pe an. Aceasta este dimensiunea crizei prin care trece România astăzi, cea mai gravă din ultimii 30 de ani. Singurul răspuns moral la situaţia de faţă este unitatea în faţa pericolului mortal PSD.

Aici suntem acum

Încă nu ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă. Dar ajunge să ne imaginăm că mâine dimineaţă toţi piteştenii, de exemplu, ca la un semn, şi-ar face bagajul, şi-ar lua bocceluţele şi şi-ar târâi valizele peste graniţă. Asta se întâmplă în fiecare an în ţara asta: un Piteşti dispare de pe hartă.

Dar fiecare român care pleacă nu este doar o cifră. Nu este doar un paşaport. Românii care pleacă nu pleacă de bine. De fapt, vă daţi seama cât le este de greu acestor oameni? Ce poate fi mai dificil decât să îţi rupi rădăcinile şi să te separi de cei dragi şi de tot ce ţi-e drag?

Capturată de personaje precum Daddy-Vitamină, Rădulescu-Mitralieră, Dan-Pulan şi Daea-Cormoran, într-o realitate cotidiană sufocantă, România rămâne (tot mai) departe de restul lumii. Dacă ceilalţi merg înainte la viteze din ce în ce mai mari, România merge la fel de repede, doar că... înapoi. Partea bună rămâne cea dintr-un banc celebru, dulce-amar: dacă vine sfârşitul lumii, România scapă, pentru că e cu câteva decenii bune în urma celorlalţi.

Timpul nu mai avea răbdare cu România lui Moromete. Timpurile de azi nu mai au răbdare cu România noastră.

Unirea Principatelor Romane ramane una dintre cele mai mari – si improbabile – realizari din istoria poporului roman. Protagonistii au fost, in buna parte, liderii Revolutiei de la 1848.

Marele succes diplomatic din 1859 s-a datorat unei ample ampanii de „lobby romanesc”, care a vizat punerea in act a unui proiect de tara, in baza unei strategii nationale, cu sprijinul Marilor Puteri ale vremii. Cine sunt cei carora le datoram momentul de acum 160 de ani?

Intre gesturi stereo in Parlament si iresponsabila atitudine anti-UE a unor inalti oficiali romani, nu prea mai ramane spatiu pe agenda publica. De ce sa discutam despre autostrazi, educatie sau sanatate, cand putem mult mai usor sa dezbatem despre expresiile faciale si gestica diverselor personaje care au ajuns, cum, necum, sa conduca destinul acestei tari?

Culmea ironiei, fix intr-un punct istoric, cu doua momente vitale: Centenarul si, chiar mai important, Presedintia Consiliului UE.

Ma incapatanez sa cred, totusi, ca exista suficient de multe voci care vor altceva: discutii reale, solutii destepte, dezvoltare.

Nu trece zi sa nu ma intreb cui ii mai pasa de problemele reale ale acestei tari. Dincolo de tot zgomotul cotidian, asurzitor si adesea fara rost, Romania ramane rupta - fara autostrazi, fara cai ferate, fara porturi moderne. Ori dezvoltare fara infrastructura nu se poate. Iar fara dezvoltare nu se poate nimic.

Am explicat in articolul precedent de ce Romania nu are infrastructura de transport. Concluzia a fost ca e nevoie de doua elemente mari si late: o viziune strategica clara si predictibila plus un management performant al investitiilor publice.

Zilele acestea, a fost inaugurat cel mai lung pod peste mare din lume, legand China continentala de Hong Kong si Macao. Presedintele Trump a anuntat in februarie 2018 un plan de peste 200 de miliarde de dolari pentru revitalizarea infrastructurii americane.

Turcia construieste cel mai mare aeroport din lume, cu o capacitate de pana la 200 de milioane de pasageri pe an, iar Polonia cel mai mare din Europa, cu pana la 100 de milioane de pasageri pe an.

De 10 zile se scrie mult si se vorbeste apasat despre marele protest al diasporei din 10 august. Indiferent de unghiul din care este privit evenimentul, cuvintele-cheie sunt: jandarmi, violente, gaze lacrimogene, tunuri de apa, raniti.

Nu sunt doar termenii folositi cu precadere de presa noastra, ci si de cea din strainatate.

Mitingul romanilor din diaspora si incidentele aferente au facut ca lumea intreaga sa vorbeasca din nou despre Romania si rezistenta demna a cetatenilor ei in fata unei puteri politice corupte si lipsite de scrupule, asa cum s-a intamplat si in iarna lui 2017.

Eu vreau sa vorbesc altfel despre ceea ce s-a intamplat pe 10 august. Pentru mine, termenii-cheie sunt altii: demnitate, implicare, dragoste de Romania, unitate, solidaritate.

Atunci când a fost anunţat protestul românilor din diaspora, acum aproape două luni, am făcut un apel şi i-am încurajat pe românii din străinătate să vină pe 10 august acasă şi să aprindă lumina într-o ţară ameninţată tot mai mult de întuneric în ultimul an şi jumătate. De atunci, am primit mii de mesaje despre protestul de pe 10 august. Am stat la rândul meu 12 ani departe de casă, în Statele Unite şi am avut şansa să cunosc mii de români minunaţi în diaspora. Însă aceste mesaje provin, într-o proporţie covârşitoare, de la oameni pe care nu-i cunosc şi care nu mă cunosc. Sunt români alungaţi din propria ţară de corupţia şi incompetenţa celor care ne-au condus în ultimii 29 de ani. Acestor oameni le pasă în continuare de locul în care s-au născut şi vin în ţară pe 10 august pentru că România este pentru ei, în continuare, acasă.

Suntem din nou năuciţi. Prin transformarea Codului Penal în Codul Penalilor, democraţia românească a primit – oare a câta oară în ultimul an şi jumătate? – o nouă lovitură cruntă.

Pe zi ce trece, în România se instituţionalizează o nouă formă de organizare statală: cleptocraţia. Instituţia fundamentală a democraţiei româneşti, Parlamentul României, este luată ostatică de un grup de infractori condamnaţi şi de complicii lor - a se citi coaliţia PSD-ALDE-UDMR-grupul minorităţilor (parţial). Practic, aşa cum susţine şi Moise Guran, purtătorul de suveranitate delegată de popor legiferează acum în favoarea unei găşti, deci în nume propriu, ceea ce Articolul 2 din Constituţie interzice cu desăvârşire. Este o preluare ostilă a puterii, într-o manieră similară unei lovituri de stat.

9 romani pe ora. 200 de romani in fiecare zi. 80.000 de romani pe an... pleaca din tara. Si eu am stat 12 ani in Statele Unite.

Am avut sansa sa termin universitatile Stanford si apoi Harvard, am avut sansa sa lucrez 4 ani la Banca Mondiala, la Washington. Dar in tot acel timp mi-am dorit sa revin acasa.

Asa am inceput un clip video pe care l-am filmat in terminalul plecari al Aeroportului Otopeni.