Blog

Vizita Președintelui Klaus Iohannis la Washington are toate atributele unui moment istoric pentru România, pentru parteneriatul strategic cu Statele Unite și, probabil, pentru întreaga axă transatlantică. Președintele României, susținut de echipe remarcabile la nivelul Președinției și al Ambasadei României la Washington, a jucat perfect mingea pe care istoria ne-a trimis-o peste fileu. Nu împotriva cuiva, ci pentru România și interesele noastre strategice. Vizita a depășit prin amploare și execuția fără greșeală de partea românească așteptările optimiste pe care le exprimam în ultimul nostru articol. Suntem în fața unui game changer în politica externă, iar România poate să-și asume un rol pe care l-a mai jucat în istorie, într-un alt registru: pod între două mari puteri – de data aceasta, SUA și UE. 

Pe fond, România a bifat la Washington mai multe teme strategice. Cea mai importantă dimensiune a parteneriatului strategic, cea militară, a fost întărită fără echivoc printr-o declarație cu multiple consecințe globale. La întrebarea inspirată a Ramonei Avramescu (ulterior, s-a consemnat că întrebările au fost agreate de întreg corpul de presă român aflat la Washington), Președintele Trump a afirmat fără echivoc angajamentul SUA pentru articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor.” Acest articol vital este și piatra de temelie a parteneriatului strategic România-SUA, iar declarația președintelui american ar trebui să calmeze spiritele după reuniunea NATO de la Bruxelles de săptămâna trecută, când discursul lui a fost evaziv în această privință.

În al doilea rând, vizita Președintelui Iohannis la Washington a fost prilejul reafirmării sprijinului SUA pentru statul de drept și lupta anticorupție din România. Și în acest caz, declarațiile Președintelui Trump (și a altor înalți oficiali americani) sunt extrem de clare: „Susținem puternic România și așadar susținem și lupta împotriva corupției. Întotdeauna o vom susține și îl vom susține pe președintele vostru. A făcut o treabă minunată, e foarte popular, lucrează din greu. Știm tot ce se întâmplă în România. El va câștiga această luptă, are sprijinul nostru.”

Asistăm în aceste zile la un eveniment istoric pentru România. Vizita Președintelui Klaus Iohannis în Statele Unite reprezintă, pe lângă un succes notabil al diplomației noastre, o rară ocazie pentru România de a se face remarcată ca vector de stabilitate și de influență la nivel internațional.

Mesajele Președintelui Iohannis din cadrul discursului susținut la dezbaterea „Relevanța Parteneriatului Strategic România-SUA în actualul context internațional şi de securitate”, organizată de Heritage Foundation la Washington, au fost inspirate, precise și bine dozate. La fel de corectă a fost alegerea gazdei, o fundație apropiată de administrațiile republicane.

Discursul Președintelui României a avut două direcții principale. Prima se referă la parteneriatul strategic cu SUA drept principala ancoră de securitate pentru România. A doua a fost afirmarea loialității față de UE, respingând în același timp încercările de fisurare ale relației cu SUA, precum și disponibilitatea României de a juca rolul unui liant între cele două blocuri politice. Președintele României a afirmat răspicat că pentru țările europene nu există alternativă la NATO, aceasta fiind cea mai de succes alianță militară din istorie. Totodată, referindu-le la Rusia, Președintele nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume: „încearcă să îşi creeze propria sferă de influenţă prin forţă”, invocând nevoia de dialog, dar „bazat pe o puternică descurajare”.

Până acum, semnele și semnalele de la Washington sunt excelente. Dacă-și va alege corect mizele până la capăt, vizita istorică a Președintelui Iohannis poate genera efecte pozitive majore la trei niveluri: național, regional și european.

Ca fondatori ai Platformei Acţiunea Civică a Tinerilor (PACT), suntem adesea întrebaţi ce presupune să faci un partid în România. Care sunt şansele unui astfel de demers şi cum ar trebui să se „poziţioneze”? Răspunsul e simplu: cu sinceritate şi curaj.

Dar, înainte de toate, trebuie stabilit dacă vorbim despre un partid cu adevărat nou. Pe piaţa politică românească apariţia partidelor este o practică recurentă. Mai mereu apar formaţiuni politice noi doar cu numele: dacă luăm în calcul doar ultimii ani, avem PMP, ALDE, PRU etc.

Partide noi sau doar noi partide?

 În marea lor majoritate, produsele politice de la noi sunt de fapt facţiuni nemulţumite ale vechilor partide sau vehicule instituţionale pentru orgoliile unor „lideri” politici. Ele sunt de regulă destinaţia preferată a traseiştilor de carieră, a oportuniştilor de serviciu care văd în apariţia unor formaţiuni politice noi prilejuri de reglări de conturi sau de obţinere a unor sinecuri. Acestea nu sunt nimic altceva decât ambalaje noi pentru produse expirate şi pentru metehne învechite. A se citi, în context mai larg, remarcabilul text semnat de Andrei Pleşu la începutul săptămânii: „Politică fără partide”. Şi, tot în context, cartea splendidă a Ioanei Constantin, fost preşedinte M10: „Cum să nu faci un partid politic”. 

Dacă ar fi să caracterizăm activitatea politică a primelor 120 de zile de mandat ale noului preşedinte american printr-un singur cuvânt, acesta ar fi „imprevizibilitate”. O imprevizibilitate venită mai ales din numărul îngrijorător de mare de contradicții dintre promisiunile candidatului Trump şi acțiunile președintelui Trump.

Câteva exemple: după ce în campanie a spus că NATO este depășită şi a condiționat sprijinul SUA de plata contribuțiilor de către restul aliaților, Trump avea să declare câteva luni mai târziu că a spus acele lucruri fără să știe mare lucru despre NATO. Apoi, după ce în campanie a declarat prioritară lupta împotriva ISIS sugerând o apropiere de Rusia pentru a combate acest inamic comun, Trump a ordonat bombardarea Siriei după ce regimul Bashar al Assad, susținut puternic de Putin, a lansat arme chimice împotriva rebelilor. De asemenea, după ce a lăudat decizia britanicilor de a părăsi Uniunea Europeană, a declarat că o Europă puternică este importantă pentru Statele Unite. 

Discursul dual, auto-contradictoriu al lui Trump poate avea mai multe explicații. Pe de-o parte sunt propriile considerații, simpliste şi populiste, de tipul „contribuabilul american nu este de acord să mai susțină partenerii din NATO dacă aceștia nu-și achită propriile obligații”. Cu acestea deja ne-a obișnuit în campanie. Pe de altă parte, mesajele nuanțate elaborate de staff-ul său şi armonizate cu discursul marii părți a Partidului Republican, care sunt corespunzătoare funcției prezidențiale. Cu alte cuvinte, fiecare ieșire publică a liderului de la Casa Albă ne poate oferi surprize, pentru că nu știm dacă ne va vorbi „candidatul Trump” sau „Președintele Trump”. Capricios şi orgolios, șeful de stat american trădează lipsa totală de experiență a funcției publice prin refuzul său de a se supune normelor discursului prezidențial, moderat şi prudent şi nu vrea să renunţe la rolul pe care l-a jucat până recent, de competitor în campania electorală.

Una dintre legile naturii spune ca adaptarea este conditia supravietuirii, iar economia nu face exceptie de la aceasta regula. Traim o perioada de profunde schimbari la nivel economic si tot mai multi specialisti afirma ca ne aflam in pragul celei de-a patra revolutii industriale generate de noi tehnologii precum inteligenta artificiala, blockchain, 3D printing sau energiile regenerabile. Este o revolutie care va schimba nu doar economia, ci insasi esenta societatilor noastre. Desigur, aceasta noua era aduce cu ea si un numar considerabil de provocari sau necunoscute, precum riscurile pe care le presupune automatizarea. Potrivit studiilor, 65% dintre copiii nostri vor avea job-uri care astazi nu exista, iar 50% dintre activitatile noastre vor fi automatizate.

Pentru a ramane competitiva, Romania trebuie sa se adapteze si sa devina o parte esentiala a acestui nou context economic. Iar una dintre nevoile la care ar trebui sa raspunda urgent este cea a robotilor industriali. Datele Federatiei Internationale pentru Robotica publicate pe 16 mai 2017 arata ca Romania are nevoie rapid de 10.000 de robot i industriali pentru a ramane competitiva in Europa Centrala si de Est. Potrivit aceleiasi surse, Romania are 11 roboti la 10.000 de lucratori industriali, in timp ce in Polonia numarul acestora este de 28, iar in Ungaria de 57 de roboti la 10.000 de lucratori industriali. Cehia este cea mai dezvoltata piata din Europa Centrala si de Est, cu aproape 100 de roboti la 10.000 de muncitori.

Cum sistemul lui Taylor, bazat pe sarcini standardizate, repetitive si riguros controlate nu mai este de mult unul care sa raspunda nevoilor unui mediu economic competitiv, atat din punct de vedere al costurilor, cat si din punct de vedere al calitatii, Romania trebuie sa inteleaga urgenta trecerii la o noua paradigma de dezvoltare economica. Trebuie sa deblocam rapid forta de munca folosita in activitati repetitive si de valoare adaugata mica pentru a o putea folosi in activitati specifice noii economii. Cum?

Zilele trecute, un om de cultură mi-a spus o vorbă mare: „Mizele mici creează oameni mici. Mizele mari creează oameni mari.” Principiul rămâne valabil și la nivelul unei națiuni: o națiune mare este rezultatul unor proiecte cu miză mare. O națiune mică își pierde timpul și energia cu subiecte neînsemnate, întreținute din rea voință sau din prostie de oameni la fel de mici. La nivel retoric, există în spațiul public românesc o preocupare constantă şi legitimă pentru identificarea unui nou proiect național după aderarea la Uniunea Europeană şi NATO, care să canalizeze energiile colective într-un sens constructiv.

Cu toate acestea, România are la orizont două momente esențiale pentru viitorul său, care îi pot defini parcursul în lume, dar care lipsesc aproape cu desăvârșire de pe agenda publică: sărbătorirea centenarului în 2018 şi președinția Consiliului UE în 2019. Acestea sunt, fără îndoială, cele mai importante borne pentru România în acest început de secol. Unul dintre ele va avea loc anul viitor, iar celălalt peste mai puțin de doi ani.

Şi totuși cele două subiecte ocupă, în cel mai bun caz, un loc marginal pe agenda publică românească. Alte teme au prioritate și sunt împinse obsesiv în față, consumându-ne nervii și energia: de la alegerea unui nou logo al Bucureștiului care – imposibilă misiune – să nu fie plagiat la distincția între grațierea faptelor sau grațierea pedepselor. În general, cam tot ceea ce ține de fapt de grațiere şi de modificarea legislației în favoarea corupților, prioritatea zero a PSD şi ALDE de când au câștigat alegerile la sfârșitul lui 2016.

Americanii numesc promovarea acestui gen de subiecte minore „red herring” – mai pe șleau, diversiune. Termenul provine dintr-o poveste a lui William Cobbett din 1805, în care un băiat a folosit un hering roșu pentru a trimite copoii care îl urmau pe o pistă greșită. La două sute de ani distanță, băieții deștepți din România au devenit experți în a-și acoperi urmele trimițând la plimbare milioane de români – la propriu (adesea peste graniță, că doar suntem pe locul doi în lume după Siria la rata de creștere a diasporei) și la figurat.

Orice ţară din lumea asta o duce bine atunci când motoarele ei economice funcţionează bine. Aceste motoare sunt oraşele, iar România nu face excepţie de la această regulă. Şi totuşi, de ce unele oraşe româneşti cresc pe când altele stau pe loc sau chiar fac paşi înapoi?

Acum câteva zile, la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Banca Mondială a prezentat un studiu potrivit căruia peste 15 la sută dintre români s-ar muta datorită calităţii vieţii la Cluj-Napoca, acesta fiind şi cel mai atractiv „oraş secundar” din România. Cu o săptămână în urmă, un alt studiu dat publicităţii arăta că în Cluj se stabilesc anual 10.000 de oameni şi pleacă doar 1.900, în timp ce în Bucureşti din cele aproape 35.000 de persoane care vin, aproape jumătate pleacă apoi spre alte localităţi.

De asemenea, într-un top al calităţii vieţii în oraşele din întreaga lume, în 2017 Clujul se află pe locul 70, în faţa unor oraşe precum Los Angeles, Stockholm sau Dublin. Interesant e că următoarele oraşe româneşti din acest top sunt Timişoara (locul 83) şi Iaşi (locul 104), urmate la o distanţă semnificativă de Bucureşti (abia locul 128).

Ce ne spun toate aceste date şi cum poate fi explicată atractivitatea Clujului? Nu este suficient pentru un oraş să fie „bogat”, adică să producă mult. Dacă nu oferă locuitorilor săi un nivel superior al calităţii vieţii, el devine neatractiv. În contextul în care există deja o competiţie globală şi acerbă între oraşe pentru investiţii şi oameni, un oraş neatractiv înseamnă pe termen mediu şi lung un oraş mort din punct de vedere economic.

Studiul Băncii Mondiale, realizat de o echipă de experţi români în frunte cu Marcel Ionescu-Heroiu, ne arată că atractivitatea Clujului în raport cu Bucureştiul ţine de adoptarea unor măsuri deştepte pentru creşterea calităţii vieţii. Acesta se dovedeşte a fi criteriul fundamental pe care oamenii îl iau în calcul când decid unde vor să trăiască şi să muncească, criteriu chiar mai important decât nivelul salariilor.

În urma alegerilor de duminica aceasta, Franța are de făcut o alegere. Este o alegere notabilă pentru viitorul său şi decisivă pentru viitorul Europei. Scrutinul din 7 mai 2017 este probabil cel mai important din istoria celei de-a 5-a Republici. El va opune doi candidați considerați anti-sistem, din afara partidelor tradiționale: Marine Le Pen şi Emmanuel Macron. După cum bine remarcă Alexandra de Hoop Scheffer şi Martin Quencez într-un material pentru German Marshall Fund, ambii se declară profund nemulțumiți de actuala stare de fapt. Ambii propun schimbări profunde pentru Franța. Ambii se definesc drept singura „alternativă la alternanţă”.

Dar asemănările dintre cei doi se opresc aici. Viziunile lor despre schimbarea Franței sunt diametral opuse. Avem doi candidați pe care nu îi unește mai nimic, nici ca background politic, nici ca discurs, ceea ce duce la o polarizare aproape fără precedent a societății franceze. Vorbim pe de-o parte despre conducătoarea unui partid care s-a consolidat drept a treia forță politică a Franței, aflată la a doua candidatură la alegerile prezidențiale.

Figură consacrată a politicii franceze, aceasta are un deceniu de politică în spate, plus alte câteva moștenite de la tatăl său, Jean-Marie Le Pen, fondatorul Frontului Național, mișcarea de extremă dreapta anti-occidentală. Marine Le Pen este o candidată care promovează un program utopic şi iresponsabil, anti-UE, anti-NATO, anti-globalizare şi un discurs al urii, al închiderii, al naționalismului exacerbat, care îi transformă pe imigranți în țapul ispășitor pentru problemele Franței. De cealaltă aparte, Emmanuel Macron este tot ceea ce Marine Le Pen nu este: un liberal, un apărător al valorilor europene şi adept al întăririi și reformării UE, pro-NATO, un globalist, adept al deschiderii şi al toleranței. Independentul centrist este o figură nouă în politică, care deși a fost ministru al economiei într-un Guvern politic, cel socialist, este mai curând un „tehnocrat” cu o carieră solidă în spate, în domeniul investment banking-ului.

În cadrul unei dezbateri organizate de Institutul Brookings din Washington, senatorul american Chris Coons a pus o întrebare fundamentală pentru viitorul politicii externe a SUA şi al relaţiilor internaţionale în general: suntem în război cu Rusia?

Înainte de a da un răspuns, îndeamnă acesta, haideţi să privim puţin faptele. În 1950, un raport al serviciilor de informaţii americane comandat de preşedintele Truman a arătat care erau obiectivele Uniunii Sovietice la început de Război Rece. Primul era „distrugerea unităţii ţărilor occidentale şi izolarea Statelor Unite”. Al doilea era „înstrăinarea cetăţenilor occidentali faţă de propriile guverne” pentru a sabota puterea democraţiilor din Vest. Chiar dacă au trecut de atunci mai mult de 60 ani, iar Războiul Rece s-a încheiat, regimul actual al lui Vladimir Putin pune în aplicare la virgulă sarcinile trasate de înaintaşii săi bolşevici. 

Cu toate acestea, subliniază Chris Coons, nu avem de-a face cu un nou Război Rece, ci cu un nou tip de război: un război-hibrid, nedeclarat şi care face uz de arme neconvenţionale: propagandă, dezinformare şi sprijinarea discretă sau pe față a tuturor partidelor iliberale sau autoritare. Acesta nu (mai) este un război între naţiuni, ci un război între autoritarism şi democraţie. Între lanțuri și libertate.

Toată această stategie a războiului-hibrid face parte din noua doctrină militară adoptată de regimul Putin – „doctrina Gherasimov”, numită astfel după un articol scris în 2013 de Valeri Gherasimov, pe atunci şeful Statului Major al Rusiei. „În secolul al XXI-lea, am remarcat o tendință de estompare a graniței dintre starea de război și cea de pace. Războaiele nu mai sunt declarate și, odată începute, se desfășoară după un tipar neobișnuit”, scria acesta într-o publicație a armatei.

„Regulile de război însele s-au schimbat. Rolul mijloacelor non-militare în atingerea obiectivelor politice și strategice a crescut și, în multe cazuri, aceste mijloace au o eficiență mai mare decât puterea armelor. Metodele aplicate într-un conflict se concentrează mai mult în direcția utilizării la scară largă a măsurilor politice, economice, informaționale, umanitare, ținându-se cont de potențialul de protest al populației”, adăuga Valeri Gherasimov.

Pe agenda publică a lumii în general şi a Europei în mod special, evoluţia Uniunii Europene redevine o temă de interes central. De data aceasta, în contexul Brexit şi al discursului populist în ascensiune, miza este însăşi supravieţuirea UE.

Forţată să dea un răspuns, Comisia Europeană a venit cu cinci scenarii de continuare a proiectului european, dintre care o variantă tot mai vehiculată a fost aceea a Europei cu mai multe viteze, dezbătută de ceva timp în interiorul Uniunii şi agreată de Franţa şi Germania, dar şi de preşedintele CE, Jean-Claude Juncker. 

Astfel, integrarea se va produce în funcţie de capacitatea şi dorinţa fiecărui stat membru, iar regimurile eurosceptice vor fi putea fi eliminate din procesul de luare a deciziilor. Pe de altă parte, va fi limitat şi accesul acestora la instrumentele de dezvoltare, precum fondurile europene, împingându-le într-un soi de periferie politică. Pot exista politici comune la care nu toate statele trebuie să participe, având opţiunea „opt-out”; de altfel, există deja exemple în acest sens, cum ar fi cazurile Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei, care sunt exceptate de la aplicarea deciziilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne sau nu adoptă moneda euro şi nu fac parte din Spaţiul Schengen, fie pentru că nu doresc, fie pentru că nu îndeplinesc condiţiile necesare. Aşadar, Europa cu mai multe viteze există deja, dar nu este pe deplin instituţionalizată, cercurile concentrice – şi criteriile de trecere de la un cerc la altul – nefiind clar definite.

Dintr-un reflex provincial sau din vechea temere că „rămânem de căruţă”, clasa politică din România a criticat la unison scenariul Europei cu mai multe viteze, invocând tocmai riscul creării mai multor categorii de membri. Dar direcţia UE pare să fie stabilită. Pe 25 martie, în ziua în care s-au împlinit 60 de ani de la tratatul care pune bazele Uniunii Europene, liderii celor 27 de state membre au semnat o declaraţie comună care vorbeşte despre o Europă cu ritmuri şi intensităţi diferite, care respectă dreptul tuturor de a se alătura cooperării consolidate. A fost un compromis unanim acceptat, în care sintagma de „Europă cu mai multe viteze” a fost evitată, dar posibilitatea diferenţierii gradelor de integrare se menţine. Lucrările recentului Forum de la Bruxelles au indicat clar aceeaşi direcţie, chiar fără nuanţările din discursul public european. De urmărit şi rezultatele alegerilor din acest an din Franţa şi Germania, „motoarele” UE.