Blog

2018 a însemnat până acum mult zgomot de fond. Un zgomot provocat de scandalul politic aproape nesfârşit: un al treilea guvern PSD într-un an, asaltul la legile justiţiei şi „revoluţia fiscală” care ameninţă să îngroape definitiv mediul privat românesc.

De la atâta zgomot aproape că am uitat că suntem în Anul Centenarului. Ne aşteaptă un 2018 plin de evenimente menite atât a celebra 100 de ani de România, cât şi a pune pe agendă principalele provocări, dar şi marile oportunităţi pe care ţara noastră le poate valorifica.  Unul dintre primele evenimente dedicate Centenarului a avut loc la finalul anului trecut la Ploieşti, însă nu a primit rolul meritat pe agenda publică, deşi s-a bucurat inclusiv de prezenţa Preşedintelui Klaus Iohannis: “Oraşele României la 100 de ani de la Marea Unire”. Atât tema aleasă, cât şi locul desfăşurării sale – un oraş în plină creştere – reprezintă un semnal cât se poate de îmbucurător pentru una dintre temele prea puţin prezente pe agenda publică: dezvoltarea urbană şi regională.

Romania nu este o tara a vizionarilor. Nu este nici o tara a executantilor. Dupa revenirea la democratie, nu am reusit sa avem nici un Vaclav Havel care sa ne aduca respectul tarilor dezvoltate, nici un Helmut Kohl care sa ia istoria de capastru si sa ii dea o noua directie.

Pentru buna parte din istoria noastra, Romania a functionat dupa principiul frunzei in vant, lasandu-ne dusi de briza istoriei scrise de altii, uneori pe un colt de servetel. Am intrat in al Doilea Razboi Mondial de partea Germaniei naziste, fara a crede in doctrina lui Hitler. Am iesit din razboi de partea Rusiei, fara a fi avut in prealabil vreo miscare solida de stanga. Am construit decenii de comunism, adoptand modelul sultanist din Corea de Nord. Si tot asa.

In ultimii ani insa, a inceput sa se contureze o viziune de tara a poporului roman. Aceasta viziune nu este visul unui geniu pustiu, ci rezultatul unui dialog public purtat de tot mai multi cetateni. Au inceput sa se contureze o serie de principii si directii de miscare, ce sunt insusite de tot mai multi dintre noi. Cinci astfel de principii si directii sunt demne de mentionat, si ele impreuna definesc ceea ce ar putea fi o viziune de tara.

Zilele trecute, fără să vreau, mi-a trecut prin minte o comparaţie între reuniunile de la Davos 2018 şi întâlnirile de la CEx-ul PSD. Undeva, departe, Prim-Ministrul Indiei vorbeşte despre cele trei mari pericole la adresa omenirii: schimbările climatice, terorismul şi reacţiile împotriva globalizării. Aici, la noi, feţe zâmbitoare trântesc şi pun guverne, negociază ministere, zâmbesc superior, privindu-şi supuşii cu îngăduinţă şi indiferenţă.

Cei mai puternici oameni ai lumii sunt modeşti, inteligenţi, decenţi. Schimbă idei, ştiu să asculte şi să înţeleagă. La noi, în schimb, TeleorMan îi bate de le sună apa în cap pe SuperMan şi pe SpiderMan. Chiar şi Chuck Norris a refuzat politicos lupta cu Ayatollahul mustăcios şi oastea lui. Ei sunt dumnezeii pe pământ, care fericesc poporul. Vai de noi!

Totodată, zilele acestea PSD a lansat cu mult aplomb patriotic Programul de Guvernare Dragnea 3.0. Acesta se încadrează perfect în tiparele mereu actuale ale genialului Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!” (Farfuridi, O scrisoare pierdută).

Noua versiune a „bibliei” Dragnea arată la fel ca celelalte: crunt. Nu am înţeles niciodată opiniile emise în spaţiul public de unii comentatori care au lăudat programul PSD. Încă de la prima variantă din campania din 2016, acest document a fost în mod evident o înşiruire prostească de promisiuni şi măsuri fanteziste, care adesea se bat cap în cap şi/sau aruncă în aer toată economia (impozitul pe aşa-numitele gospodării, naţionalizarea pilonului II de pensii etc.). Ce rămâne cert este că nu există absolut nicio viziune de dezvoltare a ţării. Mai mult, din noua versiune s-au eliminat mai multe termene pentru măsuri trâmbiţate în campanie (a dispărut, de exemplu, data pentru achitarea taxelor online).

La cum arată tabloul politic actual, ne aşteaptă un nou an plin de evenimente: începutul lui 2018 poate fi la fel de agitat ca începutul lui 2017, când, din fericire, am făcut împreună istorie şi am reuşit să oprim, datorită celor mai mari proteste de stradă de după 1990, teribila OUG 13. A fost doar o bătălie, însă absurdul război pe care conducătorii noştri ni l-au declarat nouă, tuturor cetăţenilor cinstiţi din această ţară, continuă. Masacrarea justiţiei independente şi scoaterea de facto a României din rândul democraţiilor liberale este la un pas să se producă, iar rezistenţa noastră a devenit o datorie sacră.

Forţa societăţii civile s-a trezit, însă şi imperiul răului contraatacă. Ca orice tentativă de subminare a unei democraţii, asaltul PSD-ALDE împotriva statului de drept îşi găseşte un aliat serios în Rusia. Dacă aruncăm o privire asupra publicaţiilor „de casă” ale Kremlinului în România precum Sputnik sau Russia Today, vom intui uşor intenţiile autorilor, regăsind materiale care elogiază personaje precum Liviu Pleşoianu, deputat PSD şi vajnic adversar al DNA, sau materiale care încearcă să o compromită pe procuroarea Alexandra Lăncrănjan, care instrumentează dosarul Dragnea. 

În cazul celei din urmă, oficiosul Kremlinului îi dă un verdict de „incompatibilitate clară” deoarece… apare într-o poză alături de Raluca Prună, Cristina Guseth, Sabina Fati şi Andreea Pora, pe care publicaţia rusească le numește „militante anti-Dragnea”. Curat conflict de interese, coane Ivane! Umează şi alte tentative jalnice de discreditare a acesteia, care merg de la aprecieri ridicole referitoare la aspectul tinerei procuroare până la bârfe legate de presupuse relaţii amoroase.

Deşi argumentele invocate sunt puerile şi nefondate, merită atenție tactica utilizată. Publicarea unor matetriale compromiţătoare, fie ele foto sau video, poartă denumirea de kompromat (cuvânt care provine chiar de la cele două cuvinte, „material compromițător”). Este un instrument care a fost folosit din plin de KGB în perioada Războiului Rece şi de care regimul Putin face din nou uz de fiecare dată când vrea să-şi elimine inamicii. Fiecare face ce știe mai bine. Este, putem spune, varianta rusească a şantajului. 

Țintele regimului de la Kremlin sunt anihilate de multe ori prin această armă: se fac presiuni asupra lor, sub ameninţarea unor fotografii sau videoclipuri menite a le discredita. Atenţie, ele nu trebuie să fie autentice. În război este permis orice, inclusiv probe fabricate. Trimiterile la viaţa privată a procuroarei Alexandra Lăncrănjan nu sunt întâmplătoare , o bună parte a kompromat-urilor constând în materiale video sau foto în care subiecţii sunt surprinşi în ipostaze intime (uneori întreţinând relaţii homosexuale sau apelând la serviciile unor prostituate). 

Din nou, veridicitatea multora nu este probată. Ceea ce contează este însă sădirea îndoielii în mintea publicului, asocierea persoanei cu respectiva faptă presupus incriminatoare.

"Maine stam la CEx pana iese fumul alb", a spus el ieri, zambind pe sub mustata. Si-a frecat apoi mainile de multumire, avand impresia ca face un fel de joc planetar si ca Romania intreaga asteapta un nou Papa, uns de el, Ayatollahul natiunii.

Dupa CEx, intrebat de catre reporteri cine a castigat, omul cu mustata a raspuns printr-un singur cuvant: "Partidul". Si are dreptate. A castigat PSDragnea, ca sa preiau expresia lui Cristian Tudor Popescu. A castigat el, si cu el marionetele lui semianalfabete ajunse ministri, in frunte cu fosta supprefecta Carmen Dan. Si atat. "Decat" ei au castigat. In rest, nimeni altcineva.

Au pierdut in schimb milioane de romani. Si au pierdut mult mai mult decat ce au castigat ei. Ei si-au prelungit privilegiile si functiile, oricum degraba trecatoare. Noi am pierdut ani din viata. Am pierdut sanse istorice, precum prima vizita din istorie a unui premier japonez in tara noastra, insotit (atentie!) de reprezentantii a 30 de companii nipone care ar fi vrut sa investeasca in Romania.

Am pierdut bruma de demnitate pe care o mai aveam pe plan international: ce cetatean european sau american normal la cap ar putea intelege de ce Romania schimba doi premieri intr-un an, cand are o majoritate parlamentara solida? Dar am pierdut si foarte multi bani. Un articol aparut in prestigioasa publicatie Bloomberg cu doar doua zile in urma analizeaza paradoxul Romaniei: tara cu cea mai mare crestere economica in care lumea a ramas la fel de saraca.

Concluzia materialului este urmatoarea: in pofida unei cresteri explozive a produsului intern brut, pe fondul majorarii salariilor in sectorul public si al reducerii taxelor, avutia tarii noastre, calculata raportand activele oamenilor la venitul disponibil, ramane la aproximativ acelasi nivel de acum cinci ani. Asta ca sa stim cum sa interpretam pe viitor anunturile guvernamentale bombastice privind "depasirea Chinei".

Pentru prima oara de la Revolutie, Romania este condusa in functie de interesele, cheful si toanele unui singur individ, care face ce vrea in aceasta tara. Vede o balta care ii place? O trece pe numele lui. Vede un prim-ministru care nu-i place? Il schimba din functie. Nu conteaza ca avem o medie de doi premieri pe an cu PSD la guvernare. Conteaza doar ca el a castigat. Convins de iluzia propriei anverguri, e convins ca e un Napoleon care "le face si le desface". In fapt, el si armata sa de aghiotanti sunt doar niste Nero ai zilelor noastre, care nu se dau in laturi de la nimic in lupta lor pentru ciolan.

De regulă, trecerea într-un nou an este un prilej de rezoluţii. În ceea ce priveşte anul 2018, acesta va fi cu siguranţă unul istoric. Semnificaţiei sale simbolice (centenarul Marii Uniri) i se adaugă una cât se poate de concretă: este un an decisiv pentru supravieţuirea democraţiei româneşti.

În 2018, România este la răscruce. Are de ales între o autostradă modernă care virează la Vest şi o potecă tenebroasă şi prăfuită care duce către Răsărit. Nu există cale de mijloc, iar pentru prosperitatea şi progresul nostru alegerea nu poate fi decât una: Vestul, democraţia, liberalismul. În câteva cuvinte, o renaştere naţională în cel mai bun context istoric şi geopolitic pe care îl putem avea. 

Istoria are coincidenţele sale aproape înfricoşător de simetrice. Renaşterea României poate avea loc fix 100 de ani după naşterea sa. Atunci, pe lângă contextul internaţional favorabil, a fost nevoie de două elemente pentru ca obiectivul nostru naţional să reuşească: implicare şi consens. Şi nu doar din partea elitei politice, ci din partea fiecăruia dintre noi. Aceasta ar fi trezirea forţei. Şi aceasta trebuie să fie rezoluţia noastră, a tuturor pentru 2018: să luptăm împreună pentru o Românie în 3D – democratică, dezvoltată, demnă. Dar asta nu va veni deloc uşor, pentru că imperiul contraatacă, atât în plan intern (dinspre exponenţii sistemului „CRIB” – comunist-rural-industrial-balcanic, în registrul lui Barbu Mateescu), cât şi în plan extern (dinspre Est).

De regulă, trecerea într-un nou an este un prilej de rezoluţii. În ceea ce priveşte anul 2018, acesta va fi cu siguranţă unul istoric. Semnificaţiei sale simbolice (centenarul Marii Uniri) i se adaugă una cât se poate de concretă: este un an decisiv pentru supravieţuirea democraţiei româneşti.

În 2018, România este la răscruce. Are de ales între o autostradă modernă care virează la Vest şi o potecă tenebroasă şi prăfuită care duce către Răsărit. Nu există cale de mijloc, iar pentru prosperitatea şi progresul nostru alegerea nu poate fi decât una: Vestul, democraţia, liberalismul. În câteva cuvinte, o renaştere naţională în cel mai bun context istoric şi geopolitic pe care îl putem avea.

Recent, chiar dacă pare deja acum o eternitate după toate cele întâmplate de atunci, am sărbătorit Ziua Națională a României. Am vorbit despre trecutul nostru, despre comorile deseori uitate ale acestei ţări şi despre compatrioții cu care ne mândrim. De multe ori, poate de prea multe, vorbim despre neajunsurile acestei ţări. Despre faţa sa urâtă, pentru care găsim mai mereu, în urma tuturor reflecțiilor şi raționamentelor logice, aceeaşi explicație: prostia şi hoția celor care o conduc. Am făcut-o şi noi, vorbind despre piedicile absurde pe care statul le pune antreprenorilor români.

Şi totuși, așa cum e ea, cu toate imperfecțiunile ei, România are și câteva avantaje uriașe, care atrag în continuare investiții și generează dezvoltare. În acest articol vom încerca să vorbim şi despre acestea, aducând poate câteva motive de speranță într-o realitate cotidiană marcată mai mereu de deziluzii, frustrări și renunțări. 

În toți acești ani, nu sunt puțini oamenii de afaceri străini care au ales România, păstrând astfel economia noastră pe linia de plutire. De multe ori, ei lasă în urmă câteva aprecieri cu adevărat impresionante, care ne pun pe gânduri şi ne fac să scuturăm din cap şi să nu mai cădem pradă eternei noastre tentații de a ne compătimi. Un astfel de exemplu este Robert Knapp, un antreprenor care a decis să vină în România pentru a pune bazele startup-ului său. Când a luat această decizie, prietenii i-au spus că este nebun. Tot ceea ce știau despre România este că e o ţară din lumea a treia, nesigură şi nedezvoltată, recunoscută pentru Ceaușescu, Dracula şi Hagi. După şase ani, Knapp vindea CyberGhost unei companii israeliene pentru suma de 9,2 milioane de euro. Iar secretul succesului său, spunea el, era chiar România. „Nu am fi avut succes în altă parte. Am fi închis după un an și jumătate în Germania și după câteva luni în Silicon Valley”, a spus Knapp, care a explicat şi de ce.

Recent, chiar dacă pare deja acum o eternitate după toate cele întâmplate de atunci, am sărbătorit Ziua Națională a României. Am vorbit despre trecutul nostru, despre comorile deseori uitate ale acestei ţări şi despre compatrioții cu care ne mândrim. De multe ori, poate de prea multe, vorbim despre neajunsurile acestei ţări. Despre faţa sa urâtă, pentru care găsim mai mereu, în urma tuturor reflecțiilor şi raționamentelor logice, aceeaşi explicație: prostia şi hoția celor care o conduc. Am făcut-o şi noi, vorbind despre piedicile absurde pe care statul le pune antreprenorilor români.

Şi totuși, așa cum e ea, cu toate imperfecțiunile ei, România are și câteva avantaje uriașe, care atrag în continuare investiții și generează dezvoltare. În acest articol vom încerca să vorbim şi despre acestea, aducând poate câteva motive de speranță într-o realitate cotidiană marcată mai mereu de deziluzii, frustrări și renunțări. 

Despre ce se întâmplă în aceste zile în Parlament nu mai mai este nimic de spus. Nu are rost. Ştim cu toţii deja şi ni se confirmă în fiecare zi. Măsurile luate astăzi sunt cel mai grav atentat la democraţia românească din scurta şi fragila ei istorie postdecembristă.

A venit vremea să spunem lucrurilor pe nume, răspicat: ce se întâmplă azi în România este despre libertatea noastră. România e în faţa unei alegeri capitale: stat liber vs. #statcapturat. Actuala majoritatea parlamentară dezbină, îi învrăjbeşte pe români unii contra altora, inventează pretexte ridicole precum „state paralele” pentru a-şi legitima asaltul la independenţa justiţiei şi ne deraiază înspre Est de pe traiectoria noastră occidentală şi europeană. Partenerii noştri strategici ne-au atenţionat în cel mai ferm mod cu putinţă că slăbirea justiţiei înseamnă drumul spre prăpastie. E prea mult.

Pentru noi toţi cei care am ieşit în stradă în fiecare seară împotriva acestui atentat la democraţie, dispariţia Majestăţii Sale Regele Mihai ne-a condus către un gest firesc: suspendarea protestelor. O perioadă de doliu naţional înseamnă, dincolo de solemnitate şi respect pentru figura celui dispărut, un prilej de reflecţie şi concordie. În paralel, membrii majorităţii parlamentare, formată mai ales din urmaşii politici ai lui Ion Iliescu, abia aşteptau acest pretext pentru a fura startul. După ce l-au plâns cu ipocrizie pe Rege, au trecut cu voioşie la votat sute de amendamente toxice la pachet, chiar după încheierea şedinţei solemne din Parlament ţinute în memoria Majestăţii Sale. Şi-au dovedit astfel măsura fără măsură a nesimţirii şi nemerniciei lor.

Ironia sorţii face ca tocmai în cadrul acelei şedinţe să se difuzeze discursul Regelui Mihai din 2011, în care Majestatea Sa spunea: „Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa”. Cuvintele Majestăţii Sale au fost parcă o premoniţie pentru a defini acest moment trist şi revoltător: tocmai de cinism, interes îngust şi laşitate au dat dovadă parlamentarii majorităţii, profitând de zilele de dispariţia Majestăţii Sale pentru a mutila legile justiţiei. Şi pentru ca ipocrizia să atingă cote monumentale, Liviu Dragnea adaugă în cadrul şedinţei solemne: „Discursul Regelui din Parlament din 2011 poate fi considerat testamentul lui politic”. Comentariile sunt de prisos.