„Dacă mă fac de râs?” După ce am studiat în America, am înțeles ce-i lipsește școlii românești să scoată cetățeni și lideri
Recent, am sărbătorit 8 ani de la prima Gală a Ligii Studenţilor Români din Străinătate. A fost un proiect pe care l-am inițiat alături de câțiva amici dragi şi care s-a transformat în ultimii opt ani de zile în cea mai mare organizație românească globală. Cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită în România, au fost pe parcurs și voci care ne-au acuzat de elitism, într-o societate în care aproape nimeni nu mai crede în bune intenții.
Rezultatele Ligii vorbesc de la sine și, totodată, continui să cred că tinerii români plecați la studii peste hotare ar putea fi o resursă strategică pentru România – fie prin brain regain (a se vedea strategia propusă de LSRS – SMART Diaspora), fie chiar de acolo de unde studiază sau profesează după absolvire. Între altele, aceștia pot adapta în România experiențe și bune practici din sisteme performante, meritocratice. Probabil cele mai importante beneficii ale unei asemenea „infuzii” s-ar resimți în sistemul universitar românesc.
În cele ce urmează, pe baza experienței personale de la universitățile Stanford și Harvard din Statele Unite, aduc în discuție câteva posibile soluții la problemele cu care se confruntă instituțiile de învățământ superior din România. Sunt pe deplin conștient că aceste propuneri trebuie analizate, dezbătute și cumpănite atent. Mai știu că există încă lideri autentici și performanțe remarcabile în universitățile românești și, de altfel, cunosc astfel de exemple ca doctorand bursier în cadrul ASE București. Totuși, așa cum se întâmpla la toate nivelurile școlii românești, aceste exemple pozitive confirmă reguli de care nu putem fi mândri. Mai e (suficient) loc de mai bine.
Una dintre provocările evidente ale școlii românești este slaba corelare cu piața muncii. România are în acest moment un surplus de „fabrici de diplome”, în special la nivelul universităților private, cu performanțe discutabile și fără o monitorizare atentă a rezultatelor. Nu este de mirare că una din două firme nu are încredere în calitatea absolvenților din România, conform unui studiu recent al Agenției Naționale de Asigurare a Calității Învățământului Superior. UEFISCDI arată într-un alt studiu că doar 35% dintre absolvenții de studii superioare din România lucrează în domeniul studiat, iar o altă cercetare explică și de ce: 78% dintre cei care lucrează în alt sector nu au găsit loc de muncă adecvat specializării pe care au urmat-o, iar per total 86% din eșantionul total declară că s-a specializat la locul de muncă (a se vedea excelentul raport al Curții de Conturi din 2015 cu privire la învățământul superior românesc). Consecințele sunt dezastruoase: creșterea exodului de forță de muncă, productivitate scăzută pe piața muncii, creșterea șomajului real, slaba atractivitate a pieței românești pentru investiții străine cu valoare adăugată mare etc.
Esența tuturor problemelor școlii românești a surprins-o Marian Staș în repetate rânduri: avem nevoie de a treia mare transformare de sistem după momentele Spiru Haret și PCR. Școala românească este blocată încă, în multe privințe, în paradigma de dinainte de decembrie 1989. Cârpelile postdecembriste, prea multe și totodată superficiale, ne-au adus în situația de astăzi, atât la nivel pre-universitar (a se vedea testele PISA, de exemplu), cât și la nivel universitar (a se vedea clasamentul internațional al universităților, de pildă). Schimbarea paradigmei școlii românești ar însemna centrarea întregului sistem pe elev/student și nevoile sale: de la o nouă arhitectură curriculară, adaptată secolului XXI și pieței muncii de azi, la cariere didactice care depind de performanțele obținute la catedră (reflectate inclusiv prin evaluările elevilor/studenților). Nu mai vorbim de depolitizare și transparență pe bune.
Totuși, până va veni reforma de ansamblu așteptată de 27 de ani, universitățile din România au la dispoziție câteva instrumente simple şi eficiente pentru a reduce decalajul față de centrele performante din vest și pentru a crește rapid corelarea cu piața muncii.
Sunt cel puțin trei instrumente care pot fi preluate în România, cu resurse puține şi fără eforturi prea mari. Primul ar fi înființarea unor rețele eficiente de absolvenți (alumni), o practică mult subdezvoltată în mediul universitar românesc. Înainte de absolvire, la unul dintre ultimele sale cursuri, unul dintre profesorii mei de la Harvard Kennedy School ne-a spus: „Amintiți-vă mereu unde ați mers la școală”. Sentimentul de apartenență la o comunitate nu trebuie să se oprească în ziua absolvirii. Rețelele de alumni sunt surse prețioase de informații şi produc rezultate concrete pentru membrii săi: mulți absolvenți își găsesc primul job prin intermediul unui absolvent al aceleiași universități.
Totodată, aceste rețele de alumni au diverse metode pentru a-i implica pe membrii acestora: publicații lunare, apeluri pentru donații, reuniuni, evenimente sportive (despre sportul universitar românesc voi scrie cu altă ocazie). În 2015, absolvenții universităților americane au donat în total 10,85 miliarde de dolari; doar Harvard a strâns de la alumni network peste 650 de milioane de dolari, iar Princeton a fost pe primul loc în ceea ce privește implicarea rețelei (63% dintre absolvenți au donat între 2013 și 2015). Ne plângem că nu avem bani în sistemul universitar românesc? Poate a venit vremea să gândim și astfel de soluții.
Un alt instrument util îl reprezintă centrele de orientare în carieră, prin intermediul cărora sunt puse la dispoziția studenților echipe de traineri profesioniști care îi învață pe aceștia cum se întocmește un CV, o scrisoare de intenție, un e-mail în scop profesional sau cum să se comporte la un interviu. Există şi workshop-uri dedicate unor industrii specifice, precum consultanță în management. Sesiunile pot fi offline sau online, caz în care sunt accesibile și rețelei de alumni de pretutindeni. Totodată, universitățile organizează periodic evenimente pentru a facilita accesul către diverși angajatori: career days, târguri de joburi sau chiar o săptămână dedicată interviurilor în care companiile vin în campus sau în afara acestuia pentru a recruta direct din rândul studenților.
Un alt exemplu de bună practică aproape inexistent în România este monitorizarea şi evaluarea parcursului absolvenților după terminarea studiilor. Universitățile de top din SUA fac aceste măsurători pe baza unor indicatori precum salariul mediu la primul loc de muncă după angajare, domeniul în care se angajează sau intervalul de timp petrecut până la găsirea primului job. Cultura monitorizării şi a evaluării este fundamentală în managementului instituțiilor de învățământ din Statele Unite, pe principiul simplu: „you can’t manage what you don’t measure”. Inclusiv profesorii sunt evaluați de studenți cu calificative, iar salarizarea și promovarea acestora depinde de aceste evaluări, care sunt totodată disponibile tuturor studenților (cel puțin la nivelul indicatorilor medii – de ex., calitatea predării, disponibilitatea pentru office hours etc.).
Dincolo de aceste măsuri, universitățile din România trebuie să-şi propună ca fiecare student care le calcă pragul să plece cu trei abilități simple: să scrie, să citească şi să vorbească în public. Vi se par banalități? Sunt trei deprinderi adesea ignorate de sistemul din România. La noi școala ne învăță cum să scriem literar, dar în America am înțeles pentru prima oară că fiecare cuvânt pe care-l pui pe o foaie de hârtie contează. Am învățat cum să construiesc și să exprim un argument logic, în cadrul fiecărui paragraf și cu legături firești între paragrafe. Totodată, am învățat cum poți citi rapid, o abilitate fără de care nu poți parcurge sutele sau uneori miile de pagini de pregătit de la un curs la altul. În acelaşi timp, vorbitul în public este o armă foarte puternică care te poate evidenția oricând în fața unui potențial angajator. Sunt unele studii care arată că frica de vorbit în public este pentru mulți mai mare chiar decât frica de moarte. La Stanford, în primul an, existau cusuri obligatorii de scriere şi de retorică. Acestea m-au ajutat să deprind aceste competenţe, iar ulterior, ca expert al Băncii Mondiale, am realizat cât de important este să le stăpâneşti.
Un alt lucru aparent simplist care diferenţiază sistemul universitar românesc de cel american se referă la cultura de a pune întrebări. La început, am fost foarte circumspect în a întrerupe un curs cu o întrebare, măcinat de acelaşi dubiu care probabil la un moment dat ne-a trecut tuturor prin minte: „Dacă mă fac de râs?”. Am aflat apoi că nu există întrebări prosteşti şi pot spune, fără niciun fel de exagerare, că în cei şapte ani de studii în SUA niciun profesor nu a ezitat să-mi dea răspunsurile pe care le căutam, fiind extrem de deschişi şi lăudându-i de fiecare dată pe studenţii care pun întrebări. De cele mai multe ori, întrebarea respectivă e în gândurile multor altor colegi.
Sunt practici pe care tot mai mulți tineri români le-au experimentat în cadrul universităților europene sau americane pe care le-au urmat. Sunt idei concrete ce pot aduce rezultate imediate. Sunt rețete simple care pot fi preluate în sistemul de învățământ superior din România – iar dacă există deja, cu siguranță sunt doar excepții ce pot fi preluate pe scară largă. Trebuie doar ca acest sistem să permită punerea lor în aplicare.
Ar putea fi un moment bun pentru ministrul Pavel Năstase să convoace un grup de lucru format din specialiști pregătiți în țară și în străinătate, care să propună o foaie de parcurs pentru reforma școlii românești la toate nivelurile. Creșterea corelării cu piața muncii ar trebui să fie prioritatea zero pentru sistemul universitar. Doar astfel vom transforma universitățile din România din ceea ce sunt acum („fabrici de diplome”, cu câteva excepții notabile) în ceea ce ar trebui să fie: pepiniere de lideri.
Articol publicat pe Republica.
