10.3.2011 11:23

Imperativul unității naționale. Fără nici o scuză.

unire

O spun fără echivoc și nu sunt singurul: problema fundamentală a societății românești este lipsa unității colective. Suntem “un popor de oameni singuri”, după cum bine remarca amicul meu Radu Beleca la Gala LSRS 2011

Desigur, cauzele sunt variate. Inclin să cred că putem da vina măcar parțial pe anii de comunism care au săpat adânc în structura relațiilor umane din țara noastră printr-o încrengătură de teroare, turnătorie, abuzuri. Există și voci care afirmă că poporul român și-a demonstrat solidaritatea destul de rar și înainte de comunism: de la Decebal la Mihai Viteazul și până în secolul 20, trădările de proporții au fost un blestem care ne-a urmărit aproape în permanență. Mereu justificate de unii sau de alții, dar foarte rar justificabile în fața istoriei.

revolutie

Poate de aceea revin mereu la momentul generației 1848, care a însemnat în primul rând o solidarizare a elitelor societății noastre. O solidarizare autentică în jurul unor valori naționale aparte, fără scuze sau explicații, într-un moment în care țările române se confruntau cu probleme sociale și politice extrem de grave. Națiunea s-a sprijinit pe idealul unității naționale și a pus lumea întreagă în fața faptului împlinit în 1918, după câteva decenii de lupte grele. Politica faptului împlinit.

Astăzi însă suntem la polul opus. Invidia și neîncrederea domină puternic anumite părți ale societății românești și se manifestă în cele mai urâte forme. Observ cu durere acest fenomen de câte ori apare un articol despre tinerii români care studiază sau au studiat la universități străine de top. Proiectul Români de Elită inițiat de LSRS cu sprijinul cotidianului România Liberă este un exemplu în acest sens. În mod normal, nimeni nu poate să le reproșeze nimic unor tineri care au ajuns prin inteligența și munca lor pe culmile cele mai înalte ale pregătirii academice. În mod normal. Însă normalitatea pare din ce în ce mai relativă. Citirea unor astfel de comentarii ne aduce de multe ori cu picioarele pe pământ, pe noi idealiștii plecați în străinătate care mai avem gânduri de întoarcere acasă.

Exemplele lipsei de solidaritate pot continua la nesfârșit, dar alarmantă este chiar manifestarea acestui fenomen în rândul elitelor, inclusiv aici peste hotare, din păcate. Ce diferență între coeziunea imensă a comunității chinezești și dezbinarea noastră, a românilor! Ce implicații enorme are în plan politic, economic, social și cultural această atitudine a anumitor români care nu vor să înțeleagă că ceea ce ne unește este și va fi pe vecie mult mai important decât ceea ce ne separă!

Și din aceste motive, Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) este un mic miracol. Da, evident că sunt subiectiv, dar nu sunt singurul care gândește astfel, după cum puteți vedea, de pildă, din discursurile de la Gala 2010 și Gala 2011. Încă de la lansarea LSRS, celebrul avocat Ion Nestor prezicea parcă evoluția minunată a Ligii, numind-o chiar așa: “un efort de solidarizare a elitelor”.

Timpul a trecut iar LSRS a devenit una dintre puținele excepții care demonstrează că românii pot fi uniți. Ajunge să aruncăm o privire pe forumul LSRS, iar eu cel puțin o fac zilnic. Îmi crește inima de câte ori văd cum membrii se ajută între ei, în orice problemă, pentru că au înțeles că nu există nici un merit special în a reuși singuri. Cu toții am înțeles că împreună suntem mai puternici. Și că succesul individual al altora nu împiedică cu nimic realizările noastre. Cei mai buni nu au alocat un număr fix de locuri. Ba din contră. Cu cât mai mulți români dovedesc că sunt buni, buni la standarde mondiale, cu atât cresc șansele ca și conaționalii lor să se realizeze pe plan regional și global.

Exemplul LSRS demonstrează că solidaritatea națională este perfect posibilă. Și nu e singurul, dar nici unul dintre multe altele. Spunea marele istoric Nicolae Iorga: “Munca adevărată și spornică nu se poate face decât prin solidaritate națională”. Iar solidaritatea, ca și munca, trebuie să se bazeze pe o viziune națională de viitor, pe o direcție clară, pe idealuri care ne motivează pe noi românii să țintim mai sus, să credem în șansele noastre, să ajungem acolo unde merităm. Să fim printre cei mai buni. Dar despre viziune și condițiile necesare conturării ei, cu o altă ocazie…

Să fim uniți. E singura și probabil ultima noastră șansă.