Primul pas
În mod normal, orice început implică anumite oportunități și constrângeri. Cu fiecare pas, se deschid anumite uși, altele se închid în urmă. În oglinda retrovizoare, lucrurile devin de multe ori mai clare. Dar frumusețea vieții, până la urmă, constă în reacțiile imediate care se impun la viteză din ce în ce mai mare în cursa vieții.
“Any decision is better than no decision,” mi-a spus un înalt oficial american. Tind să-i dau dreptate din ce în ce mai des, pe măsură ce realizez că viața efectiv nu ne mai permite luxul de a “intra la boxe” și de a lua pauză de câte ori avem nevoie. Important este, după cum știu prea bine colegii din LSRS (Liga Studenților Români din Străinătate), să mergem înainte!
Așadar am decis. Fac primul pas în lumea blogurilor, cu toate implicațiile aferente. Ce titlu să-i dau? Ce poză să urc la header? Sub ce motto? Unele alegeri au fost simple. Titlul, spre exemplu, este esența crezului meu în viață. Niciodată nu am luptat pentru obiective personale, pentru că nimic “personal” nu este veșnic, deci nu merită investit timp în ambiții egoiste. Singura contribuție semnificativă pe care o putem avea în viață se leagă de restul oamenilor de pe acest pământ. Trăim prin ceea ce reușim să facem pentru alții.
Am avut privilegiul să iau celebrul curs “Authentic Leadership” la HBS, o experiență cu totul specială despre care voi mai povesti. Unul dintre exercițiile la care am participat suna cam așa…”Imaginează-ți că tocmai ai aflat că ești pe moarte. Ai cancer și în cel mai bun caz încă 6 luni de trăit. Now what?” Pare un exercițiu banal, dar dacă îl luăm în serios poate fi extrem de util. Pus față în față cu limitele firești ale existenței umane, răspunsul devine evident. Nu, nu pot să-ți petreci ultimele luni din viață pentru bani, sau pentru glorie personală. În aceste situații limită, existența nu face sens decât în raport cu alții — familia, prietenii, poporul căruia îi aparținem. Cred sincer că cei mai triști oameni sunt cei care sunt motivați exclusiv de egoism. A trăi pentru alții înseamnă a contribui cu ceva pozitiv în viața lor, a lăsa în urmă o lume mai bună pentru cei care vin după noi. Cel mai simplu și cel mai drag mi-este să fac asta acasă, în România. Ducit Amor Patriae.
“O nație nu se poate mântui decât prin sine însăși”. Nu cred că trebuie să justific cuvintele lui Nicolae Bălcescu. Este până la urmă un principiu care s-a dovedit a fi just pe parcursul întregii istorii a poporului român. Astăzi mai mult ca oricând răspunsul la problemele României îl avem noi, românii. Cei de-afară ne pot ajuta și au facut-o — de exemplu, prin presiuni externe s-au adoptat principalele reforme anti-corupție din România. Însă până la un punct. Acum e rândul nostru.
În fine, clarific și poza de la header. Un lan verde din Delta Dunării, la sfârșit de mai 2009. Într-o excursie alături de oameni dragi mie. Dacă n-ați ajuns încă acolo, trebuie să o faceți măcar o dată în viață. Paradisul pe pământ nu trebuie căutat prin țări exotice. E la distanța unui drum cu mașina, anevoios ce-i drept, plini de gropi, dar…al nostru.
Departe de țară, imaginile și amintirile acestea sunt prilej de mare bucurie. Apropo de bucuria altora, astăzi americanii sărbătoresc Presidents’ Day. De fapt, “ziua” primului lor Președinte, George Washington, care a devenit între timp o sărbătoare federală, în cinstea tuturor președinților americani. Însă Washington o merită probabil mai mult ca oricare dintre cei care i-au urmat, pentru că a făcut primul pas esențial al democrației americane. Deși extrem de popular, a ales să nu candideze pentru un al treilea mandat, retregându-se la Mount Vernon și lăsând sistemul politic incipient să-și urmeze cursul firesc. Nu l-a forțat nimeni, afară de simțul deosebit al istoriei pe care acest om l-a avut. Exemplul său a impus astfel o normă de maxim două mandate, o regulă nescrisă care a fost inclusă în constituția americii abia în 1951! Numai Franklin D. Roosevelt a încălcat-o, într-un context istoric absolut special.
Happy Presidents’ Day! Trăiască adevărații președinți!