Un vechi proverb spune că atunci când vântul schimbării suflă, unii oameni construiesc ziduri, iar alții mori de vânt – sau, dacă vreți, centrale eoliene, în secolul nostru.

Am scris aceste rânduri cu lacrimi în ochi. M-am gândit la „Scrisoare din Basarabia” a marelui Grigore Vieru... Adaptând o strofă, aş începe cam aşa: „Din România eu vă scriu / Dulci fraţi români plecaţi de-acasă / Vă scriu cum pot, vă scriu cum ştiu / Mi-e dor de voi şi dorul nu mă lasă.” Şi aş continua aşa:

Un român la trei minute. 20 de români pe oră. 200.000 de români pe an. Aceasta este dimensiunea crizei prin care trece România astăzi, cea mai gravă din ultimii 30 de ani. Singurul răspuns moral la situaţia de faţă este unitatea în faţa pericolului mortal PSD.

Aici suntem acum

Încă nu ne dăm seama de ceea ce ni se întâmplă. Dar ajunge să ne imaginăm că mâine dimineaţă toţi piteştenii, de exemplu, ca la un semn, şi-ar face bagajul, şi-ar lua bocceluţele şi şi-ar târâi valizele peste graniţă. Asta se întâmplă în fiecare an în ţara asta: un Piteşti dispare de pe hartă.

Dar fiecare român care pleacă nu este doar o cifră. Nu este doar un paşaport. Românii care pleacă nu pleacă de bine. De fapt, vă daţi seama cât le este de greu acestor oameni? Ce poate fi mai dificil decât să îţi rupi rădăcinile şi să te separi de cei dragi şi de tot ce ţi-e drag?